Revenim la Black Friday – cifre, fapte şi un brand înregistrat

Vă amintiţi că nu demult am scris un post despre Black Friday (sau Vinerea neagră) şi despre nebunia care s-a creat în jurul lui eMag? Na, azi numai ce am găsit ştiri legate de această temă pe Adevărul şi pe blogul lui Zoso.

Se pare că eMag vrea să înregistreze marca Black Friday la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Ne e deja clar că ideea de Black Friday e preluată din Statele Unite, dar dacă nimeni nu a mai avut până acum pornirea de a demara un astfel de eveniment în România , eMag are şanse să poată înregistra marca.

Cât despre beneficiile Black Friday pentru cei de la eMag, astea arată cam aşa: până la ora 10 (deci exact atunci când încercam să intru şi eu la ei pe site) aveau 400.000 de vizitatori unici (adică aprox. 2% din populaţia României ), aprox. 34.000 de produse comandate, din care 28.000 făceau parte din oferta specială de Black Friday, şi o valoare a comenzilor situată undeva pe la suma de 4 milioane de Euro (repet, până la ora 10 dimineaţa!). Nu-i rău, nu? Vorba lui Zoso – şi mai zici că românii sunt în criză şi n-au bani…

PR-ist online, promit să nu spam-uiesc colegii jurnalişti din online

Într-o lume care devine „tot mai 2.0”, ultimul trend (care durează de ceva vreme) e să te muţi în online. Cam aşa se întâmplă şi cu colaborarea dintre oamenii de PR şi jurnalişti. Doar că regulile nu mai sunt la fel şi cine nu ţine cont de ele, nu supravieţuieşte în lumea asta acerbă a online-ului.

„Râca” dintre jurnalişti şi PR-işti s-a mutat în online. Desigur, într-o lume ideală ea nu există. La şcoală ne învaţă că nu există, sau că nu ar trebui să existe. Dar ea este prezentă printre noi, iar motivele pentru supravieţuirea ei sunt mai multe: nu ne interesăm care sunt jurnaliştii care scriu despre domeniul pe care îl reprezentăm ca oameni de PR şi îi bombardăm pe toţi cu mesaje, scriem comunicate de presă incoerente şi plictisitoare, nu ne îngrijim de relaţia cu colegii noştri jurnalişti şi aşa mai departe.

Ce se întâmplă în online? Păi unele din greşeli se păstrează şi aici. Doar că mai intervin şi alţi factori specifici online-ului.

Forma şi scopul comunicatelor de presă s-a schimbat. Ele nu mai sunt doar textuleţe cu un format standard adresate direct jurnaliştilor, ci sunt ştiri de presă care ţintesc direct consumatorul final, pe lângă jurnalişti. Ele trebuie să fie scrise în aşa fel, încât să poată fi citite şi „gustate” de consumatorul companiei pentru care au fost scrise. Apoi, dacă prezintă interes şi sunt bine scrise, ele vor fi preluate şi de jurnaliştii care caută informaţii despre acea companie, sau care caută un subiect despre care să scrie.

O greşeală care este comisă în online de unii PR-işti este să trimită un comunicat de presă oricărui jurnalist şi/sau blogger relevant pe care îl găsesc pe internet. Asta în loc să caute un pic despre ce scrie jurnalistul respectiv, să vadă dacă are cumva un blog pe care publică şi ce anume publică. Apoi să urmărească puţin jurnalistul şi ceea ce publică el şi să fie gata să-i răspundă, atunci când acesta caută informaţii despre un subiect din aria omului de PR. David Meerman Scott, autorul cărţii Noile reguli de marketing şi PR şi editor colaborator la revista EContent, spune că „primesc săptămânal sute de comunicate din partea oamenilor de PR bine intenţionaţi care doresc să scriu despre produsele lor. Ei bine, în cinci ani n-am scris niciodată despre o companie ca urmare a vreunui comunicat de presă general pe care mi l-a trimis cineva. Discuţiile pe care le-am purtat cu jurnaliştii din alte industrii mi-au confirmat faptul că nu sunt singurul care ignoră comunicatele de presă nesolicitate. Uneori nu vreau să fiu deranjat şi primesc sute de comunicate săptămânal. Alteori am nevoie de feedback şi nu primesc niciunul.” (sursa: Noile reguli de marketing şi PR)

O sarcină pe care ar trebui să o ia în serios orice om de PR este crearea şi „îngrijirea” unei secţiuni media online pentru compania pe care o reprezintă. În acea secţiune se includ toate informaţiile relevante despre companie: istoric, misiune, sectorul de activitate, date despre cei aflaţi la conducere (aşa-numitul kit de presă), comunicate de presă. Ideea e că toate acestea trebuie să fie gândite direct pentru consumatorul final interesat de companie, nu doar pentru jurnalistul care poate prelua acel material. Asta e ce se întâmplă acum în online: ne adresăm direct  consumatorilor. Dacă ne reuşeşte asta, înseamnă că materialul e destul de bun ca să intereseze şi un jurnalist.

Chris Anderson, redactor-şef al revistei Wired şi proprietarul blogului The Long Tail, a atras  şi el  atenţia asupra problemei spam-uirii jurnaliştilor: în postul lui cu titlul Sorry PR people: You’re blocked a publicat o listă cu adrese de e-mail pe care le-a blocat, pentru că s-a săturat să fie abordat de oameni de PR care nu se interesează dacă nu există altcineva din redacţia revistei, care trebuie abordat pentru subiectul respectiv. Asta ar trebuie să acţioneze ca o învăţătură de minte şi să ne pună pe noi, oamenii de PR, pe gânduri înainte să apăsăm Send.

Un exemplu pozitiv de colaborare online a PR-iştilor cu jurnaliştii este dat de cazurile în care cei din urmă au preluat informaţii bine puse la punct. Acelaşi David Meerman Scott povesteşte cum a avut de scris despre noile companii de nişă, având nevoie de câteva exemple concrete, pe care le-a selectat în funcţie de calitatea şi cantitatea informaţiilor relevante din secţiunea media online a acestor noi companii. Ovi Sîrb povesteşte cum a fost întrebat de diverşi jurnalişti dacă pot prelua informaţii de la el de pe blog. Şi sigur nu este singurul căruia i s-a întâmplat asta.

Ca să concluzionăm: comunicate pentru social media, adresare direct către cumpărători şi căutarea de informaţii despre jurnaliştii cărora le trimitem pitch-uri sunt elemente cheie în sfera jurnalismului şi a PR-ului online.

Black Friday – de la atâtea reduceri vezi negru în faţa ochilor

Vinerea neagră sau Black Friday este un fenomen deja cunoscut în lumea „shopping-addict-ţilor”. Şi deşi trăiesc cu un picior în lumea asta, abia anul acesta am început să aud şi să aflu mai multe despre nebunia ce înconjoară reducerile de Black Friday.

Nu mai are sens să vorbim despre ce se întâmplă în America în această zi. Cu vreo 2 săptămâni înainte am început să fiu bombardată de Amazon cu „Best Black Friday Deals”, mail-uri care se tot repetau. Pe Yahoo, când vrei să îţi verifici liniştit mail-ul – o groază de ştiri care precedă evenimentul. Toată lumea stă cu sufletul la gură. Există (evident!) până şi o pagină de Facebook pentru Black Friday, care include toate ofertele pentru evenimentul din anul respectiv. Se montează corturi în faţa magazinelor, pentru a fi în primul rând când se deschid porţile spre Raiul reducerilor. Hoarde de cumpărători înnebuniţi devastează magazinele şi se bat pe ultima bucată a produsului de care nici măcar nu au nevoie, dar pe care îl vor neapărat, pentru că e cu 70% mai ieftin şi cum să nu profiţi de aşa un chilipir?

Încă o „sărbătoare” de la americani de pe urma căreia România a învăţat să profite (vezi exemplele Halloween, Valentine’s Day).

Joi seara, chiar înainte să înceapă Black Friday, găsesc în căsuţa mea de e-mail un mail de la eMag. „Primul Black Friday din România”. Începe la ora 5 (da, dimineaţa!).

sursa: emag

A doua zi intru şi eu pe site-ul lor, pe la 10 dimineaţa. Deci chiar am subestimat amploarea evenimentului. La 10 dimineaţa nu mai vedeam decât Stoc epuizat, Stoc epuizat, Stoc epuizat. Cam 80% din oferte aveau stocul epuizat. Laptop-uri, frigidere, boxe, televizoare, camere foto, maşini de spălat, mixere, orice. Mai găseai nişte cărţi sau câte un frigider rătăcit. Iar reducerile nu erau mai mari decât 50%, 50 şi ceva % (în America am auzit că pot ajunge până la 90%, corectaţi-mă dacă greşesc). Nici nu mai zic de faptul că site-ul era SUPRAsolicitat. Abia reuşeai să intri la ei pe site. Şi după cum spuneam, nu mai găseai mare lucru pe la ora 10. Anul viitor îmi pun şi eu alarma la 5 dimineaţa, mă trezesc frumos şi mă plasez în faţa laptop-ului cu o ceaşcă de cafea în braţe şi cu mâna pe mouse, gata să fiu prima care dă click când se dă startul la reduceri. Poate aşa reuşesc să îmi cumpăr şi eu stick-ul ăla pe care l-am vrut şi care bineînţeles că s-a vândut înainte să reacţionez eu.

Urmările evenimentului? Pentru comercianţi arată cam aşa: profituri uriaşe. Marfă vândută în timp record. Dar pentru cumpărători? Aici aş zice că reacţiile variază. Unii sunt, probabil, mega-fericiţi că au pus mâna pe chestia aia care şi-o doreau de ceva vreme, cu o reducere mai mult sau mai puţin consistentă. Alţii sunt doar fericiţi că şi-au luat ceva ieftin la care îi pot găsi o întrebuinţare. Dar alţii sunt frustraţi. Frustraţi că n-au reuşit să muşte o bucată din plăcinta reducerilor. Frustraţi că au cumpărat tâmpenii de care nu au nevoie, pentru că au reacţionat impulsiv. Şi impulsivitatea este un factor pe care mizează comercianţii. Iar în America urmările pot fi chiar sângeroase: nu o dată s-au înregistrat accidente (de la cumpărători răniţi sau calmaţi cu spray cu piper, la angajaţi agresaţi), pentru că toată lumea se năpusteşte în magazine, se împinge cum poate prin mulţime şi se aruncă asupra mărfii-chilipir. Nu mai raţionează asupra propriilor acţiuni, sunt stăpâniţi de un fel de instinct de conservare combinat cu dorinţa oarbă de a obţine ceea ce şi-au propus.

E bine sau nu e bine? Sincer nu aş şti să spun. Vom vedea cum evoluează lucrurile în viitor pe la noi. Dar dacă ajungem să ne tragem coate în faţă după model american, doar pentru a pune mână pe o bluză redusă cu 50%, nu cred că o să am o părere prea bună despre eveniment.

Informaţii despre ce poate să facă Black Friday în Statele Unite găsiţi aici.

Vă prezentăm: Noapteaaa Devoratorilor deeee PUBLICITATE

Da, s-a întâmplat sâmbătă, 19 noiembrie 2011, la Sala Capitol din Timişoara. A fost prima mea interacţiune cu Noaptea în cauză, şi ca un rookie ce eram, nu am ştiut că cele trei cafele băute în acea zi nu vor fi suficiente. Aşa că am cedat după primele două calupuri de publicitate, lucru pe care trebuie să îl admit cu oarecare ruşine. Dar îmi propun ca la anul să fiu ultima persoană care iese din sală! 😀

V-am zis că e prima oară când am fost la acest eveniment. Şi nu pot să zic decât atât: vreau şi la anul! Am fost întrebată de unii „da’ nu e plictisitor să stai să te uiţi atâtea ore la reclame”? Înainte de a le vedea, vă spun sincer că nu am ştiut ce să răspund la o astfel de întrebare. Dar după eveniment le-am putut spune cu siguranţă că nu, nu e plictisitor, pentru că reclamele selectate sunt (în marea lor majoritate) deosebite, sunt comice sau, dimpotrivă, şocante. Sunt genul de reclame pe care nu le vezi toată ziua, iar dacă le vezi se întâmplă de obicei când dai din întâmplare peste ele pe net. Au fost multe reclame care au stârnit râsete şi aplauze în sală. Dar au fost şi unele care au impresionat prin conţinutul lor puternic, momente în care se lăsa liniştea în sală şi parcă auzeai cum cade lumea pe gânduri după ce a văzut reclama.

Au fost multe reclame care mi-au plăcut, mi s-au părut foarte originale şi bine realizate. Mai jos aveţi una care m-a impresionat foarte tare şi m-a pus pe gânduri într-un fel care era probabil aşteptat de cei care au făcut-o:

A mai fost una care chiar m-a impresionat, dar într-un mod mai macabru. Din păcate nu am reuşit să o  găsesc. Era parte a unei campanii care încerca să convingă lumea despre importanţa folosirii scaunului special pentru copii mici în maşină. În reclamă apărea o mămică într-o maşină, ce îşi ţinea bebeluşul în braţe, spunând că „it’s just one corner” şi nu mai pune copilul în scaun. Groaza apare atunci când la o frână copilul zboară din braţele mamei şi se izbeşte de parbriz, lăsând o urmă mare de sânge. Iar la finalul reclamei apare mama care este internată la spitalul de nebuni, legănând în braţe un pachet din ghips şi bandaje, de forma bebeluşului pierdut. Chiar mi-a tăiat respiraţia pentru câteva secunde…

Şi ca să nu închei într-o notă aşa sumbră, vă arăt o mini-serie de reclame din categoria celor comice, care a stârnit muuulte râsete şi aplauze:

Genial. Serios.

Campania care şochează părinţii bebeluşilor: Mesajul – nu dormi în acelaşi pat cu bebeluşul tău!

În Milwaukee, Statele Unite ale Americii, a apărut o campanie care vrea să convingă părinţii bebeluşilor să nu mai doarmă cu copiii lângă ei, pentru că este extrem de periculos. Peste tot în lume s-au înregistrat o mulţime de accidente din această cauză, unele soldate chiar cu decesele bebeluşilor. Imaginile vehiculate de campanie sunt deosebit de sugestive şi au un impact vizual foarte mare:

sursa imaginii: Adevărul

Mesajul imaginilor este Dormitul alături de copilul tău poate fi la fel de periculos (ca şi când ai pune un cuţit gigantic lângă el în pat, în timp ce doarme liniştit, urmând ca la cea mai mică mişcare să existe un risc extrem de mare să se rănească grav).

Dacă tastezi cuvintele-cheie bebeluşi, dormlângă părinţi, riscuri şi dai un search pe Google o să găseşti o grămadă de articole care îţi spun că e foarte periculos şi neindicat să dormi cu bebe lângă tine. Ce se poate întâmpla? Supraîncălzire, sufocare, strivire sunt doar câteva din scenariile sumbre care se pot derula. Campania speră să conştientizeze cât mai multe mămici şi cât mai mulţi tătici binevoitori că nu e ok să culce copilul în acelaşi pat cu ei. Mie mi se pare o iniţiativă foarte bună şi necesară, concretizată într-o formă foarte eficientă.

Adevărul, Yahoo şi alte site-uri vorbesc despre problema asta.

O reclamă sinistră la telefoane mobile face vâlvă în Anglia

Am citit pe Adevărul o ştire despre faptul că britanicii vor să interzică o reclamă a unui retailer de telefoane mobile, pentru că este prea înspăimântătoare şi le produce coşmaruri celor mici. Iată reclama:

Mesajul reclamei – Missing our deals will haunt you.

Reacţia mea? Sincer? Păi hai să spunem aşa: originalitate, originalitate, că ştim că se cere, dar las-o-ncolo de treabă! Acuma chiar să faci o reclamă ce pare o secvenţă dintr-un film de groază cu fenomene paranormale nu mi se pare cea mai bună metodă de advertising. Încerc să mă gândesc ce a fost în mintea celor care au creat reclama. Ce şi-au imaginat ei că o să obţină cu fetiţa-fantomă care te sperie de nu mai poţi?! Că lumea o să vorbească despre reclama lor? Da, dar comentariile nu mi se par pozitive… Că toată lumea o să zică „Vai, ce reclamă tare!” şi o să dea fuguţa să îşi cumpere un telefon? Eu nu mă număr printre „toată lumea”. Da, de acord – reclama e interesantă şi aş putea să o văd la Noaptea Devoratorilor de Publicitate, pe post de ciudăţenie de reclamă care stârneşte oareşcare reacţii în sală. Dar pentru publicul larg, care include şi copii şi bătrâni? Nu. Chiar nu. Cred că o abordare mai potrivită ar fi fost să o vireze pe umor la sfârşit. Au încercat ei să facă ceva cu fantoma care are un telefon în mână şi la sfârşit face nişte semne cu mâinile, dar nu prea îmi vine să râd. Impresia care îţi rămâne este tot sinistră. Nu funny. Sinistră.

Pe mine una reclama nu mă convinge deloc să fug să îmi iau telefon de la ei. Şi dacă o să fiu bântuită că le-am pierdut deal-urile?! Eh, asta e. Îmi asum riscul!

Wild Carpathia promovează România în Marea Britanie

De câteva zile a început să circule pe YouTube un video despre România, Wild Carpathia. O bucată de timp a fost disponibil tot filmuleţul de 47 de minute despre România, până să fie revendicat pe baza drepturilor de autor de către Travel Channel. Din fericire, încă mai putem găsi un teaser care ne dă o idee despre cum e promovată România în Marea Britanie:

Imagini cu peisajul montan care îţi taie răsuflarea, o incursiune în satele româneşti străvechi, rămase aproape neatinse în drumul României spre modernizare, tradiţii, cultură şi obiceuri, prezentarea tuturor speciilor de carnivore care ajută la păstrarea ecosistemului şi vastele zone de păduri este ceea ce promite filmul să ne arate. Tot ce avem mai bun şi mai frumos de arătat, acompaniat de o voce cu muzicalitate şi ritm şi făcut cât mai atrăgător posibil. Mărturisesc că doar din acest mic preview mi s-a făcut poftă să văd tot documentarul. Englezii au găsit o modalitate de a prezenta lucruri fascinante despre ţara noastră, prin maniera în care le-au formulat. Dacă ascultaţi cu atenţie, le veţu auzi. Eu aşa am făcut şi am rămas cu o impresie foarte bună. Doar câteva exemple: „Carpathia is truly vast – almost the same size as Britain”, „the largest track of unfragmented forest left in Central Europe”, „home to the world’s greatest concentration of brown bears and 45% of Europe’s big carnivors; their presence helps preserve one of our world’s most abundant eco-systems”. Nu e de neglijat nici faptul că au inclus în documentar un interviu cu Prinţul Charles, care are proprietăţi la noi în ţară şi este un susţinător cu cuvinte de laudă la adresa României.

Nu ştiu ce părere aveţi, dar pe mine chiar şi acest teaser m-a lăsat cu un sentiment de mândrie că locuiesc în această ţară. Ştiu că avem peisaje incredibile şi o grămadă de locuri şi lucruri interesante, dar parcă atunci când văd imaginile din film mă conving încă o dată de acest lucru.

Ce ştiu americanii despre România?

Ştiu că este o întrebare care circulă deja de ceva vreme şi pe marginea căreia noi, românii, am tot făcut haz pe baza răspunsurilor primite, unele mai surprinzătoare decât altele.

Dar în vara care tocmai a trecut am avut ocazia să văd cu proprii ochi şi să aud cu propriile urechi ce ştiu americanii despre ţara noastră, în timp ce mă aflam în State cu programul Work & Travel. Având în vedere că am stat 3 luni şi jumătate în SUA, că am lucrat tot timpul cu o grămadă de clienţi şi că nu am stat doar într-un singur loc, am avut ocazia să culeg câte ceva păreri despre ce şi unde este România. Nu pot să generalizez şi să spun că americanii nu ştiu nimic despre noi, pentru că au fost câţiva care m-au uimit în mod plăcut. (Evident, au fost şi alţii care se subscriu stereotipului „americanii nu ştiu nimic despre România”.)

Lucrând foarte mult cu clienţii şi dialogând cu ei în permanenţă, se ajungea, în majoritatea cazurilor, la întrebarea „So, where are you from?”, pentru că aveam un accent diferit de al lor (cu toate că unii m-au întrebat dacă sunt din Marea Britanie, că aş avea un accent foarte bun). Răspunsul venea prompt din partea mea de fiecare dată – „I’m from Romania”. Reacţiile? Diferite. Unii se uitau puţin confuzi la mine şi păreau că nu au auzit nici măcar de nume: „Where?” „Romania”, le ziceam încă o dată. „Oh, ok”, venea răspunsul înapoi, oprindu-se aici şi necontinuând cu ceea ce aş fi aşteptat (What is that?). Alţii (destul de mulţi chiar) se luminau la faţă şi ziceau „Oh! That’s where Transylvania and Dracula are, right?” Ca o mică paranteză, văzând că subiectul Dracula era aşa cunoscut, m-am gândit că un pic de marketing nu strică şi la răspunsul că sunt din România adăugam imediat şi ceva de genul „sunt vecină cu colţii(vampirii)”, la care obţineam, de obicei, reacţia aşteptată – amuzament şi sentimentul de bonding.

Unele reacţii, atunci când spuneam că sunt din România, m-au uimit într-un mod plăcut. Am întâlnit americani care îmi spuneau că au prieteni în România, că au angajaţi români la firma lor, că au avut exchange students români, că au fost în apropierea României sau că au fost chiar în România. Deci nu stăm chiar aşa rău cum am crezut. DAR – am primit şi reacţii de genul „Are you guys from Russia?” sau „Do you speak Russian over there?”. Ca să fiu puţin rea, am făcut şi eu câteva glumiţe cu cei care parcă mă luau peste picior când auzeau de unde sunt şi le spuneam „Da, sunt din România, şi să ştiţi că avem şi noi apă curentă şi curent electric în case”.

Ca să vedeţi de ce reacţii au parte şi alţii care îi întreabă pe cetăţenii Statelor Unite ale Americii ce ştiu despre România:

Concluzia ar cam fi că majoritatea ştie că România este o ţară (yeeey), unii ştiu că este o ţară în Europa de Est (double yeeey), iar cei mai mulţi ştiu de Dracula, care e cam imaginea României pentru ei.

Roz, albastru, alb cu dunguliţe, negru cu floricele / Mie îmi place pe pat, în cuier, în hol, pe scaun / Plec în Amsterdam pentru 7 luni

Vă sună ceva cunoscut din titlul meu kilometric? Vă dau un indiciu – are legătură cu Facebook. Still nothing? Ok, are legătură cu status-urile de pe Facebook. Încă un indiciu? Status-urile femeilor.

Dacă după atâtea indicii se întâmplă să nu vă fi dat seama despre ce vorbesc, o sa elucidez misterul acum. Toate formulările din titlu sunt exemple de status-uri ce au circulat pe Facebook pe profilurile fetelor şi femeilor. Ele nu erau nişte mesaje aiurea, spam sau altceva, ci nişte joculeţe bine ţintite. Scopul lor era (şi este) să facă bărbaţii să îşi stoarcă mintea încercând să-şi dea seama de ce deodată toate femeile de pe Facebook postează status-uri cu conotaţii. Şi a funcţionat – bărbaţii au început să pună o avalanşă de întrebări femeilor din reţeaua lor de prieteni sau să facă fel de fel de remarci la mesaje de genul „Mie îmi place pe pat/în hol/pe scaun”. Ideea e că niciun astfel de mesaj nu e ceea ce pare.

Toate aceste status-uri sunt parte a unei acţiuni online pe Facebook, care şi-a propus să atragă atenţia (bărbaţilor în special, dar şi a femeilor, prin implicarea în „joculeţe”) asupra cancerului la sân. Într-un anumit moment din timpul anului, Facebook-ul este împânzit de status-uri cu un înţeles nedefinit, afişate de femei. Instrucţiunile despre ce înseamnă status-ul sau cum trebuie el să fie alcătuit sunt trimise prin mesaje cu caracter viral în rândul tuturor persoanelor de sex feminin din lista de prieteni. Astfel, mesajul ajunge la milioane de utilizatoare. Condiţia este ca bărbaţii să fie ţinuţi pe jar şi nicio femeie să nu le explice, o perioadă, despre ce este vorba.

Meme-ul cu culorile se referea, de fapt, la culoarea sutienului pe care îl avea utilizatoarea pe ea în momentul în care posta status-ul pe profilul ei. Cel şiret cu „mie îmi place pe pat” etc. era, de fapt, răspunsul la întrebarea „Unde îţi place să îţi pui poşeta când vii acasă”? Acest meme a stârnit scântei în rândul „masculilor” de pe Facebook, fiecare din ei înţelegând (după cum era de aşteptat, datorită formei răspunsului) cu totul altceva şi surâzând la imaginea ce i se ivea în minte. Meme-ul de anul acesta este puţin mai complex, fiind alcătuit dintr-un nume de ţară/oraş, atribuit conform lunii în care te-ai născut, şi un număr de luni, reprezentat de ziua în care te-ai născut. Spre exemplu, dacă eşti născută în 17 noiembrie, status-ul tău va arăta aşa: „I’m going to live 17[ziua naşterii] months in Las Vegas [noiembrie=Las Vegas]”.

Nimeni nu ştie excat de unde a pornit toată mişcarea asta, dar un lucru este sigur: şi-a propus să atragă atenţia şi, într-un fel sau altul, reuşeşte cu desăvârşire, prinzând tot mai mult teren de la an la an.

Un articol pe tema asta puteţi citi aici.

Da, se poate! Despre cum e să îţi bei cafeaua cu Mark Zuckerberg

Nu, nu am reuşit eu aşa ceva (din păcate). Dar a reuşit o româncă pe nume Cristina Petrovici. Studenta  în anul al treilea la Facultatea de Informatică din cadrul Universităţii din Bucureşti şi-a făcut practica (internship-ul) în timpul verii la sediul Facebook din Palo Alto, California, având ocazia să îl cunoască şi pe fondatorul fenomenului Facebook, Mark Zuckerberg.

Articolul pe care l-am citit despre acest subiect mi-a lăsat o impresie foarte bună, dar şi un sentiment mixt, ceva între admiraţie şi dorinţa de a experimenta pe cont propriu aşa ceva. Admir ceea ce a făcut Cristina, faptul că a avut ambiţia, dar şi talentul necesar pentru a ajunge  să lucreze la Facebook. Iar în acelaşi timp parcă îmi spun „oau, vreau şi eu să fac  ceva de genul”.

Din ceea ce am citit, atmosfera într-un astfel de loc de muncă este unică. Echipă tânără, trei mese pe zi plus gustări, libertate de creaţie şi tot confortul şi dotările de care ai nevoie pentru a fi productiv. Acolo nu trebuie să îţi sufle şeful în ceafă, spunându-ţi că mai ai trei ore până la deadline. Acolo toată lumea este motivată să lucreze, să dea tot ce e mai bun. Oamenii stau şi lucrează în timpul liber, în timpul nopţii uneori, dacă le-a venit o idee genială. Dar adevărul este că beneficiază şi de încredere din partea celor „de sus”, au libertate de creaţie şi de implementare, ceea ce duce la rezultate incredibile. Mult mai bune decât atunci când creativitatea îţi este restrânsă şi ţi se impun tot felul de limite şi reguli formale de conduită. Atmosfera degajată de la Facebook este parte a succesului acestui fenomen. „Şeful” nu este şef în adevărata putere a cuvântului, este mai mult un coleg. Iar cine intră în companie are posibilitatea de a lucra în toate departamentele la început, pentru ca apoi să se hotărască asupra celui care îi place mai mult şi unde vrea să rămână.

Dar nici nu e uşor să ajungi să lucrezi într-un astfel de loc, dacă nu eşti cu adevărat talentat şi motivat. Ai de trecut un test scris şi un interviu, iar oamenii de acolo vor să vadă cum gândeşti, mai presus de toate, pentru că restul se poate învăţa dacă îţi merge mintea.

Aşa că nu am decât cuvinte de laudă pentru toţi cei de-ai noştri care se fac remarcaţi într-un mod pozitiv şi arată că se poate.