Pa ra pa pa pa… I’m lovin’ it… NOT!

Despre subiectul McDonald’s s-au scris muuuuulte lucruri. Pe de o parte veneau toţi care încercau să demonstreze că mâncarea de la McDonald’s nu e sănătoasă, ba chiar din contră. Apoi, McDonald’s-ul riposta vehement, sfătuit de consilierii săi de relaţii publice, bombardându-ne cu fişe cu informaţii despre produsele lor şi modul absolut natural în care sunt preparate şi cu filmuleţe şi diverse alte materiale care arătau cââââtăăăă grijă are gigantul fast-food în prepararea mâncării (yeah right!).

Dar iată că nu a trecut foarte mult timp până să mai apară ceva negativ despre ei… Oricum nu prea mâncam eu la McDonald’s, pe considerentul că nu e mâncarea mea favorită, nu e nici cea mai sănătoasă (mai bine un kebab d’ăla cu de toate, ca la români :D) şi parcă mănânc aer: după o oră mor de foame… din nou! Dar acum tocmai m-am hotărât să nu calc prea curând pragul fast-food-ului, nici măcar în situaţii disperate.  Se pare că dragul de lanţ de fast-food-uri punea hidrat de amoniu în prepararea cărnii, pentru a dizolva grăsimea. Mmmmm… yummy! Jamie Oliver a fost cel care a insistat să facă McDonald’s-ul să renunţe la acest obicei generator de profit pentru ei, după ce a arătat de câteva ori în emisiunea sa ce se întâmplă într-un proces ca cel de la Mac. El a băgat nişte hălci de carne în maşina de spălat (rufe?!), cu tot cu hidratul de amoniu, iar pentru a ilustra mai bine ce părere are, a spus că „este vorba despre unul dintre cele mai ieftine alimente pentru câini folosit în hrana oamenilor”, conform articolului din Adevărul. Niiiiice!

Aşa că, dacă nu ştiaţi, uite că mâncarea de la McDonald’s nu e chiar foarte sănătoasă. Oau, nu? Dar nu vă temeţi – cică procesul ăsta ar fi avut loc în State, nu pe la noi. Să fie oare aşa? Let’s hope for the best, iar până atunci… salată, iaurt şi cereale! Şi-un kebab, din când în când.

Tweet-uieşti pe cont propriu sau tweet-uieşti pentru companie?

Judecătoria din California s-a ales cu un caz ceva mai întortocheat: o companie de telefonie mobilă (PhoneDog) îşi dă în judecată fostul angajat, Noah Kravitz, pentru o dispută pe baza unui cont de Twitter. Noah şi-a creat un cont  (să zicem personal?) sub tag-ul @Phonedog_Noah, în timp ce lucra pentru companie. Compania cică i-ar fi spus să mai tweet-uiască şi câte ceva din partea ei, aşa din când în când. După ce a părăsit compania, lui Noah pare-se că i s-ar fi permis să îşi păstreze contul, în schimbul postării unor mesaje despre companie din când în când. Motivul procesului: Noah a plecat din companie şi şi-a luat cu el toţi cei 17.000 de follow-eri, despre care (hopa!) companie susţine că s-ar afla, de fapt, pe lista lor de clienţi.

Ce zice compania? Păi că a investit bani în social media, pentru a-şi mări numărul de urmăritori şi a-şi creşte notorietatea. Şi că toate astea ţin, de fapt, de proprietatea lor. Părerile unor specialişti (de exemplu Tim Berry, preşedinte şi co-fondator Palo Alto Software) susţin cauza lui Noah – contul personal al unui angajat rămâne proprietatea lui, nu a companiei.

Acum dacă nici judecătoria nu s-a putut hotărî încă cine are dreptate, n-oi reuşi nici eu, nici altul să facem lumină în acest caz. Dar gândindu-mă un pic pare destul de logică ideea că un cont creat de un angajat pentru a-l folosi preponderent în scop personal îi aparţine lui însuşi. Şi îmi vine să spun cam aşa îi trebuie organizaţiei dacă a venit cu tactica mica-înţelegere – adică mai pui şi tu câte ceva despre mine pe contul tău de Twitter, da’ nu-i clar dacă eşti cel care mă reprezintă ca organizaţie… Cel mai bine e să vii cu nişte prevederi clare care stabilesc cine-ce-când-unde-cum-de ce şi pentru cine tweet-uieşte. Scurt şi la obiect. Fără să te târăşti dup-aia prin tribunale şi să fii subiect de scandal în social media, social media pentru care tu te lupţi, de fapt.

Păreri?

Articol original: PR Daily.

Duster-ul, între aprecieri şi remarci ca „puternică precum un ţigan pus la pământ”

Cam asta e ideea reportajului făcut de emisiunea Fifth Gear din Marea Britanie, şi anume episodul în care realizatorul merge în Maroc şi încearcă Duster-ul pe teren dificil.

Concluzia prezentatorului sună a ceva de genul  , nu mă aşteptam să fie aşa bună maşina asta! El însăşi recunoaşte că iniţial nu i-a plăcut Duster-ul, dar încercându-l are parte de nişte surprize plăcute.

Adevărul e că raportul preţ-calitate (dotări) e foarte bun – unde îţi mai iei un SUV cu vreo 10 mii de Euro? Iar pentru cei din străinătate e, până la urmă, chiar un chilipir…

Prezentarea începe cu o afirmaţie de forma N-aţi auzit niciodată de Dacia Duster? Ei bine, uite care-i faza: (…). Moment în care explică şi care-i treaba cu Dacia, producătorul român de automobile. Printre aprecierile pozitive primite de la prezentator (şi care nu sunt chiar puţine) se mai strecoară şi câte o chestie negativă. Bordul maşinii – „arată ca şi când ar fi fost nou în 1994” sau „nu s-au chinuit prea mult să ascundă lucruri precum capetele de şurub expuse în suportul pentru pahar”. Dar ele sunt transformate pe parcurs, cu ajutorul unui ton de Las’ că merge şi-aşa, într-o apreciere general pozitivă.

Cea mai … să spunem ciudată apreciere este următoarea: compararea puternicii Dacie Duster cu un ţigan pe care îl pui la pământ, se ridică şi te provoacă să îl loveşti din nou, apoi din nou şi tot aşa. Să fie oare ăsta un compliment? Aşa s-ar zice, nu? Dar eu nu pot să nu remarc asocierea care se face iaaar între România şi ţigani. Mi se pare atât de subtilă chestia asta, încât se strecoară în mintea străinului fără ca acesta să realizeze şi îi plasează ideea într-un colţ al minţii…

Dar per total mi se pare că nu strică evaluarea asta, pozitivă în ansamblul ei, şi că are potenţialul de a convinge destul de multă lume cum că maşina asta chiar nu e rea pentru cât plăteşti pe ea.

Vă las pe voi să priviţi, să ascultaţi şi să vă daţi cu părerea.

Articol original: Adevărul.