Vânătoarea de like-uri

Am văzut, în repetate rânduri chiar, anumite poze pe Facebook, la care efectiv se „cerşeau” like-uri după modelul „Hai să vedem câte like-uri strângem pentru…” sau, eventual, „Strângem x mii de like-uri pentru…?”.  De multe ori era vorba de situaţii înduioşătoare, ca de exemplu „Hai să vedem câte like-uri obţinem pentru soldatul acesta care îi scrie o scrisoare copilului său”. Alteori erau doar chestii banale, gen „Câte like-uri strângem pentru pisicuţa asta mică, pufoasă, drăgălasă etc.”

Sincer, personal nu prea văd rostul acestor „Hai să vedem câte like-uri strângem”. De ce hai să vedem? Pentru cine le strângem? Pentru soldat sau pentru pisică? Pentru fotograful care s-a gândit să surprindă personajul? Pentru cel care s-a gândit să pună poza pe Facebook şi să lanseze întrebarea?

Când vine vorba de like-uri, eu funcţionez pe principiul îmi place, dau like. Mă cam feresc de imboldurile gen „hai dă şi mie un like„, pentru că nu simt că ar trebui să acţionez la comandă. Cu excepţia situaţiilor când vorbim de un concurs, de un premiu. Atunci, recunosc, dau like şi „la comandă”. Dar mi se oferă ceva în schimb, sunt motivată de ceva, chiar dacă premiul e, în termeni de şanse de câştig, poate doar o iluzie pentru mine.

Ceea ce m-a determinat să scriu acest articol este poza de mai jos, însoţită de comentariul pe care îl puteţi vedea:

sursa foto: Facebook

Nu vreau să judec prea uşor, că poate eu nu înţeleg viziunea altora, dar trebuie să spun că mi se pare o situaţie superficială. Să ceri 7.000 de like-uri că… aşa ai tu chef. Ce face Cătălin cu cele 7.000 de like-uri? Le transformă în bani cumva? Le cuantifică în aprecierea persoanei lui? Şi dacă le obţine nu se frământă oare întrebându-se dacă sunt într-adevăr pentru el, sau dacă nu sunt, de fapt, pentru soţia lui?

Ce văd eu că ar putea sta în spatele cererii din poza de mai sus e ori orgoliul personal (şi e cam nasol atunci), ori dorinţa mai mult sau mai puţin nobilă a Andrei de a interacţiona cu fanii ei (lor?). Iar, în cazul acesta, cred că se pot găsi căi mai bune de interacţiune în locul „cerşitului” de like-uri… Şi totuşi, se pare că au trecut cu mult de goal-ul fixat.

Voi aţi adăuga vreun like la cele 16.000+ deja existente? 😉

Ne găsiţi pe Facebook…

Acum vreo două săptămâni am avut ocazia să îmi exersez talentul de fotograf şi să transpun această pasiune a mea în câteva (aşa, vreo 550) cadre. Am organizat o adevărată şedinţă foto „Trash the dress„, împreună cu aparatul meu foto Fujifilm, prietenul meu şi aparatul lui Fujifilm şi, bineînţeles, mirii – fratele prietenului meu (cumnatul? 😉 ) şi soţia sa. Cum ei sunt din Petroşani, am profitat de avantajele acelei zone, în ceea ce priveşte peisajul. Nu o fi nu ştiu cât de mare oraşul, nu o avea nici Mall, dar în 10-15 minute de mers cu maşina eşti, practic, la munte.

Ne-am echipat corespunzător (fotografii cu aparatele, iar mirii cu tot harnaşamentul aferent), ne-am înarmat cu entuziasm şi am pornit înspre Cheile Jieţului, urmând să urcăm până pe Transalpină.  Am încercat să profităm de fiecare idee de cadru pe care ne-a oferit-o peisajul şi să rămânem cât mai creativi, aşa că am ajuns să facem poze pe malul râului, pe stânci, pe drum, printre brazi, prin tufele de zmeură, în compania unui căluţ, apoi a unor măgăruşi, pe motocicletă, pe Transalpină, în Pasul Urdele, la 2.145m (unde bătea un vânt care mă făcea să fiu recunoscătoare că pot purta softshell şi pantaloni lungi şi nu rochie de mireasă cu breteluţe…) şi la o stână.

Să vezi o mireasă prin locurile acelea este, dacă nu un lucru unic, atunci măcar un lucru rar. Nu e de mirare că trecătorii din maşini se uitau miraţi, făceau cu mâna sau imortalizau clipa pe aparatele lor foto. Şi totuşi, când am ajuns la Stâna Ştefanu şi am întrebat dacă putem să „tragem” şi noi câteva cadre pe la stână, am fost întâmpinaţi cu multă căldură şi spirit de colaborare, spunându-ni-se că mirii noştri nu sunt primii care au călcat pe acele plaiuri mioritice. „Patroana” stânei ne-a ajutat să facem pozele, ne-a indicat ce locuri au preferat şi alţi miri, ne-a dus înăuntrul stânei unde a amenajat o zona rustică foarte frumoasă, ba chiar a chemat şi câinele ciobănesc Tarzan, pentru a fi alături de miri într-o poză. Apropo de acest lucru, „căţelul” Tarzan era atât de mare, încât a trebuit să regândesc puţin încadrarea pozei… 🙂 Când am terminat de făcut pozele, doamna patroană ne-a rugat să îi trimitem şi ei pozele. „Căutaţi-ne pe Facebook şi puneţi pozele acolo, că avem pagină cu numele Stâna Ştefanu”. Zicea că în weekend coboară în oraş şi intră pe Facebook de la fiica ei, să vadă ce mai e nou.

Aşadar, avem o stână pe DN67C, pe drumul ce duce de la Novaci la Sebeş, drum care este din ce în ce mai circulat, o stână care are pagină de Facebook. Recunosc că am fost puţin uluită când am auzit că suntem rugaţi să trimitem pozele pe Facebook, dar am tot respectul pentru iniţiativa acelor oameni de a ţine pasul cu noile tehnologii! Că vorba aia…nu vezi în fiecare zi o stână pe Facebook.

Mai jos aveţi câteva mostre din şedinţa noastră foto de la stână 🙂