Work & Travel USA: Viaţa în OC – Acomodarea

Iată-ne ajunşi în Ocean City, Maryland. Prima noapte a fost extrem de ciudată. Am ajuns în mijlocul nopţii, rupţi de somn, şi am făcut cunoştinţă, dacă pot să spun aşa, cu viitorul nostru şef, cel la care urma să şi locuim. Nu am văzut mai nimic din casa în care urma să locuim, decât uşoare urme de sufragerie şi bucătărie în drumul spre camera noastră, totul scăldat în întuneric (poate că mi s-a părut mai întuneric din cauză că ochii mei refuzau să se deschidă prea tare).

Prima impresie a camerei a fost plăcută, chiar dacă a durat doar câteva minute, exact cât a durat să ne aruncăm bagajele într-un colţ şi să ne punem să dormim (una peste alta, chiar am avut noroc cu cazarea – asta pot să o spun acum, după ce am văzut în ce condiţii proaste stăteau alţi studenţi şi, mai ales, că plăteau la fel ca noi pentru ceva mult mai prost). Nu mai ţin minte cât de bine am dormit sau când ne-am trezit, dar ştiu că era ciudat din cauza diferenţei de fus orar, şi anume 7 ore înainte faţă de ora de acasă, din România.

Our room

Până să ne dezmeticim noi din somn a doua zi dimineaţa, în noua casă, a şi venit şeful meu de la lucru şi s-a oferit să ne ducă la cumpărături, să ne luăm şi noi câte ceva de mâncare. În acea dimineaţă ne-am uitat prin frigider, neavând nimic de mâncare, şi tot ce am putut găsi a fost un fel de şuncă de o consistenţă de-a dreptul dubioasă, ceva caşcaval, ketchup şi o pâine dulce. Am înghiţit cu greu aceste „specialităţi” şi am ajuns la concluzia că se impuneau nişte cumpărături.

Casa şefului nostru se afla în West Ocean City, o zonă non-turistică, mai liniştită şi mai „verde” decât Ocean City propriu-zis, cel unde stăteau cam toţi ceilalţi studenţi şi cel unde erau şi job-urile. De „acasă” şi până la prăvălia de închiriat biciclete a şefului meu, care a fost primul nostru loc de muncă, erau cam 5 km. Până la supermarket – cel mai apropiat magazin – şi la mall (amândouă în acelaşi loc) erau vreo 3 km. Deci nu prea era chip de mers pe jos. De aceea am şi primit câte o bicicletă împrumut de la şeful nostru, bicicletă care a constituit mijlocul nostru de transport pentru următoarele 3 luni. Şi care a contribuit, desigur, la faptul că am fost printre singurii studenţi care nu s-au îngrăşat pe perioada petrecută în State 🙂

Greg's House         Greg's Kitchen

Revenind la cumpărături: după cum spuneam, ne-a dus şeful cu maşina la supermarket şi ne-a lăsat acolo, spunându-ne să îl sunăm când vrem să vină după noi. Aflaţi la supermarket, am făcut una din cele mai mari prostii: ne-am aruncat să cumpărăm tot ceea ce credeam noi că ar fi necesar, fără a şti că există un card de fidelitate care oferea maaari reduceri. Ne-am trezit că lăsăm 150 de dolari la casă, fără să ne fi luat ceva specialităţi. Doar legume, fructe, pâine, lapte, ouă şi altele de acest gen. Atunci am început să realizăm că mâncarea este scumpă. Mai ales pâinea care te costă cam 4 dolari, dacă nu vrei cumperi o pâine toast dulce, cu care nu ne-am putut obişnui nicicum.

Am încercat să găsim un telefon public, dar fără succes. Am reuşit totuşi să sunăm acasă la şeful meu, doar că nu era nici urmă de el, iar cum nu avea telefon mobil, n-aveam cum să-l rugăm să vină după noi. Aşadar, iată-ne în faţa supermarket-ului cu cele 10 plase în braţe, plase care valorau 150 de dolari şi pe care nu mă vedeam ducându-le, pe jos, acasă. Cum am tot stat în faţa magazinului, probabil paznicului i se făcuse milă văzându-ne feţele de câini plouaţi, aşa că a rugat ceva cunoştinţă să ne ducă ea cu truck-ul ei acasă (cred că 80% din americani au un truck ca maşină). Şi aşa ne-am urcat noi cu un străin complet în maşină, străin care nu avea nici o obligaţie faţă de noi, dar care ne-a dus până în faţa casei şi nu a avut nici o pretenţie de la noi.

A doua zi dimineaţa urma să începem munca la bike-shop (adică la prăvălia de închiriat biciclete). Când ne-am trezit la 4 dimineaţa, ora la care urma să ne trezim tot restul verii, pentru a lucra de la ora 5, am crezut că îmi dă cineva în cap. Nici nu eram în stare să îmi coordonez mişcările. Dacă în acea primă dimineaţă ne-am pus să ne facem o omletă pentru micul-dejun, în timp ce Greg, şeful, râdea de noi mormăind ceva gen „las’ că vă trece în curând faza cu luatul micului dejun”, după câteva zile am renunţat într-adevăr la astfel de porniri şi am trecut la a pune micul-dejun la pachet, sub forma unui sandwich. Vreau să mulţumesc pe această cale prietenului meu, care a făcut toată vara sandwich-uri, trezindu-se în fiecare dimineaţă mai devreme, în timp ce eu mă luptam de zor cu ceasul deşteptător. M-a salvat, astfel, fie de la o foame sigură, fie de la o grămadă de bani cheltuiţi pe mâncarea de pe boardwalk 😉

Când am ajuns la shop-ul de închiriat biciclete şi am văzut ce trebuia să facem, am crezut, din nou, că îmi dă cineva în cap. Da’ tare, nu oricum. Toate bicicletele şi celelalte vehicule cu roţi erau burduşite într-un garaj, la modul că nu mai aveai loc să arunci un ac. La 5 dimineaţa începea „despachetarea” garajului. Începeam prin a scoate primele vehicule pe roţi, un fel de căruţe de 2, respectiv 4 persoane, cu banchete, copertină şi pedale. Fiecare „căruţă” trebuia dusă de jur împrejurul garajului şi împinsă în sus, pe rampă, până pe boardwalk. Căruţele de 2 persoane cădeau în sarcina mea şi a unei colege, cele de 4 în sarcina bărbaţilor. Nu vreţi să ştiţi cum era să împingi ditamai vehiculul în sus, pe rampă, ţinând cu o mână de spatele căruţei şi cu cealaltă de volan, în timp ce te strecurai pe rampa îngustă. Am „făcut muşchi” probabil la toate grupele posibile de muşchi, încă din acea primă zi. Apoi a trebuit să mă obişnuiesc să împing câte 2 biciclete odată, pe acelaşi traseu cu rampa. E de prisos să vă spun cum deviau de la traseu, cum intrau în balustradă, cum se încălecau sau cum mă poticneam cu tot cu ele.

Ocean City Boardwalk         Atlantic Bike Co.

Ca să vă faceţi o idee despre cum a fost munca pentru noi, cel puţin până ne-am obişnuit, pot să vă spun că eu mă puneam seara în pat şi nu puteam să adorm de durere de muşchi, cu toate că muream de somn. Prietenul meu visa biciclete în camera noastră, se scula pe jumătate din pat şi bâjbâia cu mâinile prin întuneric, încercând să le apuce ca să le aranjeze. Vă daţi seama că nu-i prea ieşea…

Ca să fie tacâmul complet, soarele şi căldura ne-au cam dat de furcă. Ne-am obişnuit greu cu temperaturile grele şi cu umezeala care era acolo, direct pe boardwalk. Stăteam în soare dogoritor de la 7 până la 11 dimineaţa şi începuserăm să susţinem din greu producţia de apă plată a Americii. Am început să ne prăjim de la soare, evident – cu un bronz tractorist, iar eu făcusem chiar şi o alergie pe gât, tot de la soare (aşa-mi trebuia dacă am venit din România albă ca brânza).

Dar oricât de dificil ar suna toate acestea, nu vă speriaţi. It’s getting better. O să ajungem şi acolo 🙂

Work & Travel USA: Cum am ajuns în OC

După îndelungi pregătiri, planuri şi emoţii, a sosit (mai repede decât aş fi tins să cred) clipa în care urma să plecăm în State, pentru a petrece o vară despre care se spunea că va fi de neuitat.

Mi-am pus valiza gigantică în hol, lângă uşă, alături de bagajul de mână şi de alte câteva mărunţişuri, toate pregătite de plecare, şi am aşteptat să vină cei de la Recreation cu microbuzul după noi, pentru a ne duce până la aeroportul din Budapesta. Lucrul acesta s-a întâmplat undeva în jurul orei 1 noaptea. Ora de plecare este stabilită de cei de la firmă în aşa fel, încât cei ce urmează să aibă primul zbor să aibă suficient timp pentru check-in. Cum noi aveam primul zbor dintre cei din grupul cu care am plecat, ora a fost stabilită în funcţie de noi. De altfel, ăsta a fost un avantaj pentru noi, deoarece nu a trebuit să pierdem nu ştiu câte ore prin aeroport, în aşteptarea zborului.

Ne-a luat ceva timp până să ne orientăm şi să ne dăm seama cum procedăm cu check-in-ul, pentru că era devreme (vreo 5-6 dimineaţa), nu era nici un ghişeu deschis şi cam totul era scris în maghiară. Într-un final am reuşit să ne „check-in-uim” la un calculator din acela pus acolo special pentru aşa ceva.

Zborul până la Amsterdam, unde aveam prima escală, a durat puţin (în comparaţie cu ce avea să urmeze). Aşa de puţin, încât nici nu îmi mai amintesc mare lucru despre el. Ajunşi în Amsterdam, am făcut ochii mari când am văzut dimensiunea aeroportului. Aveam ceva timp până la zborul spre New York, aşa că am rătăcit puţin prin duty-free-uri, căscând ochii pe la tot felul de lucruri tentante. În timp ce ne rugam ca bagajul de cală să îşi găsească drumul spre avionul bun şi să nu ajungă pe undeva prin Islanda, ne-am îndreptat spre poarta de check-in. Aeroportul este suficient de mare, încât să existe benzi rulante orizontale, cu ajutorul cărora să te poţi deplasa mai repede.

Amsterdam Airport1        Amsterdam Airport2

Apropo de bagaj: atunci când zborul are o escală, călătorul nu are, teoretic, grija bagajului. Cei de la companiile aeriene se ocupă de luarea bagajului din avionul A şi transportarea+încărcarea sa în avionul B. Dar tocmai de aceea se mai poate întâmpla să se rătăcească bagajul şi să nu ajungă odată cu tine la destinaţie. Din această cauză, noi ne-am pus uşoare urme de haine de schimb şi în bagajul de mână, gândindu-ne să avem măcar ce să punem pe noi dacă nu ne primim bagajul imediat. Nu ştiu cât de des (sau dacă) apare problema asta la zborurile către Statele Unite. Din fericire, noi nu am păţit-o şi nici nu am auzit pe nimeni în jurul meu să o păţească, dar o măsură de siguranţă nu strică 🙂

Amsterdam Airport3

Tot la capitolul apropo: în avion destul de răcoros. Deşi am plecat în rochie, am profitat de faptul că aveam nişte blugi şi adidaşi în bagajul de mână şi m-am schimbat, ca să nu îngheţ de frig.

Să revenim la zbor. Am trecut prin punctele de control, unde trebuie să menţionez că eşti controlat destul de riguros, mai ales că America are un istoric nefericit la capitolul avioane. Tocmai de aceea eu am şi fost puţin paranoia, uitându-mă mereu în jur după feţe suspecte (chiar nu e necesar să faceţi ca mine).

Zborul de la Amsterdam la New York a durat 8 ore. Chiar dacă nu prinsesem loc lângă prietenul meu, am aranjat să stau lângă el, ca să treacă timpul mai repede. Zborul nu a mai părut aşa de lung când am descoperit că aveam câte un mini-display la scaune, pe care puteam alege să ne uităm la filme, să ne jucăm jocuri sau să ascultăm muzică. Stewardesele veneau pe la noi la intervale care, după părerea mea, erau destul de scurte şi aduceau ceva de mâncare sau ne întrebau dacă mai dorim ceva de băut. Mi se părea că ne-au întrebat atât de des ce mai dorim să bem, încât mă aşteptam să primesc nota de plată la sfârşit. Mâncarea primită în avion a fost suficientă şi chiar foarte bună. În timpul zborului nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afara unor mici turbulenţe care ne-au prins cu paharele cu lichid în mână, pahare pe care a trebuit să le îndepărtăm puţin de noi, ca să nu facem duş.

JFK Airport1

Cu ochii pe display-ul din avion, care anunţa cât mai avem până la New York, iată că am şi aterizat pe aeroportul JFK. Ne-am recuperat bagajele care au ajuns cu bine şi nu s-au rătăcit şi am început să ne uităm încotro să o luăm, pentru că şi JFK-ul e un aeroport maaare cu multe terminale. Aici e o poveste lungă cu cel care trebuia să ne ia de la aeroport. Aveam un număr de România, la care am sunat să vedem unde trebuie să aşteptăm. Doar că la numărul acela răspundeau mai mulţi de la firmă (era o linie comună – dacă nu răspundea unul, o făcea celălalt). Pe scurt, nu reuşeam să dăm de cine trebuie, mergeam de la un terminal la altul şi habar n-aveam când sau de către cine o să fim luaţi. Într-un final, după vreo 2 ore de aşteptare, am văzut un tip care părea să caute ceva/pe cineva şi ne-am dat seama că that’s our guy. Doar că tipul mai avea de luat şi alţi studenţi, aşa că am mai stat câteva ore până ne-am adunat toţi.

JFK Airport2

Ca să vă faceţi o idee, am aterizat pe la ora 2 (la prânz) la New York şi am ajuns pe la 12 noaptea în Ocean City. Am bâjbâit până să găsim casa gazdei, pentru că era în zona non-turistică a staţiunii, pe care nici şoferul n-o prea cunoştea. Când am găsit în sfârşit casa, l-am sculat pe viitorul nostru şef din somn. El ne-a indicat camera noastră între 2 căscaturi, iar noi ne-am aruncat în pat, rupţi de somn şi de oboseală după drum şi după schimbarea de fus orar, ca să dormim până nu mai avem somn.

Work & Travel USA: Cum ne facem bagajele

packing

După ce am trecut cu bine de pregătirile generale pentru programul Work&Travel, după ce am scăpat cu bine (şi cu viză) de vizita la ambasadă, putem să începem să vorbim despre bagaje.

Dacă odată cu începerea facultăţii v-aţi mutat în alt oraş, atunci sunteţi mai avantajaţi decât mine, când vine vorba despre a face bagajul pentru 3 luni de zile 🙂 Eu m-am trezit stând neajutorată în faţa dulapului, neştiind ce să bag în bagaj şi în ce cantităţi. Să iau haine groase? Să iau haine „de ieşit în oraş” sau să iau doar haine comode, mai „de scandal”? Dar tocuri are sens să îmi iau? În cazul în care sunteţi băieţi, veţi scăpa măcar de dilema tocurilor 😉

Cât despre restul, sfatul meu ar fi să luaţi câte puţin din fiecare, cu accent pe hainele şi încălţările comode, pe care le puteţi îmbrăca, respectiv încălţa la lucru. Eu m-am trezit că îmi cumpăr la faţa locului câteva tricouri super-ieftine, după ce am văzut cum se pune unsoarea de la bicicletele pe tricourile mele preferate (primul meu job a fost la un centru de închiriat biciclete). În funcţie de zona în care urmează să mergeţi, puneţi mai multe sau mai puţine haine groase. Chiar dacă e o zonă super-calduroasă, nişte pantaloni lungi, un hanorac şi o jachetă ar putea fi o adevărată binecuvântare. La sfârşitul şederii în Statele Unite, pe când mă aflam în New York pe la început de octombrie, am prins aşa un frig că mi-am cumpărat nişte cizme din Chinatown. Desigur, s-ar fi putut şi fără, doar că îmi plăceau tare mult, aveau un preţ mic (vreo 20 de dolari) şi îmi prindeau foarte bine în acea seară răcoroasă. Nu uitaţi să puneţi în bagaj şi un costum de baie, dacă aveţi vreo apă în jurul locului în care mergeţi.

Din nou, nu m-am bazat prea mult pe sfaturile primite de la cei mai experimentaţi, care spuneau să nu îmi iau prea multe haine sau alte lucruri cu mine, pentru că îmi voi cumpăra destule pe-acolo. Aşa că mi-am umplut valiza cu de toate, spunând că nu mă voi arunca la cumpărături încă de la început, doar ca să am cu ce să mă îmbrac. Nu pot să spun că îmi pare rău că am procedat aşa şi că mi-am cărat o grămadă de haine, deşi e adevărat că la plecarea din State am lăsat multe haine şi alte chestii în urmă (gen rucsac, poşetă uzată, cosmetice începute), pentru a mă putea limita la un singur bagaj suplimentar pe care să-l împart cu prietenul meu, în condiţiile în care costul pentru un astfel de bagaj era de 75 de dolari.

Până la urmă rămâne la latitudinea voastră câte vreţi să vă luaţi cu voi. Dar trebuie să luaţi în calcul posibilitatea că vă veţi întoarce cu un bagaj (mult) mai mare decât cel cu care aţi plecat.

Cam atât aş avea să vă spun despre haine şi încălţăminte. În rest, voi ştiţi ce vă trebuie în viaţa de zi cu zi. Dacă aveţi un aparat foto, luaţi-l, pentru că vor fi multe de pozat. Asta, desigur, dacă nu vreţi să vă cumpăraţi o cameră foto de acolo. De asemenea, gândiţi-vă dacă are sens să duceţi un laptop cu voi. Trebuie să stiţi că uneori se mai şi fură prin America, în funcţie de unde locuieşi, aşa că hotărâţi cât de mult vă asumaţi acest risc cu lucrurile de valoare. Noi am avut noroc cu cazarea, pentru că locuiam la şeful nostru în chirie. Însă în Ocean City, din păcate, se mai fură din locuinţele în care stau studenţii Work&Travel. Dacă e aşa, puteţi lua un laptop la mai multe persoane, sau puteţi, de exemplu, să mergeţi la ceva gen Internet Cafe sau un centru pentru studenţi (în OC este aşa ceva).

În privinţa aparatelor care au priză (încărcătoare, uscător de păr etc.), va fi nevoie să vă cumpăraţi adaptoare din State, pentru că cei de acolo folosesc altfel de prize. Nu uitaţi să vă luaţi toate documentele şi actele necesare. V-aş sfătui chiar să vă faceţi şi câteva copii ale acestora, pe care să le păstraţi în locuri diferite, în caz că le pierdeţi pe cele originale sau vi se fură.

Foooarte important este să vă informaţi dinainte asupra dimensiunilor bagajelor şi greutăţii acceptate de compania aeriană cu care urmează să zburaţi, precum şi asupra restricţiilor pentru bagaje – ce nu ai voie să transporţi în bagajul de mână, ce nu ai voie să bagi nici în cel de cală etc.  Asta ca să nu vă treziţi că aveţi voie să duceţi 25 de kg, iar bagajul vostru are 30.

Nu pot decât să vă spun spor la făcut bagaje! Dacă nu puteţi închide valiza aia, aruncaţi-vă cu toată forţa pe ea, atât timp cât nu aveţi lucruri fragile înăuntru 😀

Sursă poză: piccsy.com

Work & Travel USA: Viza

Revenim la seria de articole despre Work & Travel cu un post în care vă povestesc despre obţinerea vizei pentru America. Mă refer, desigur, la tipul de viză pentru studenţii care pleacă prin programul W&T – viza J1.

V-am mai pomenit, într-un articol anterior, că ar fi bine să vă gândiţi din timp când aţi putea să mergeţi la Bucureşti, la Ambasada SUA, începând prin a exclude zilele/perioadele când nu puteţi merge, pentru a evita complicaţii cu reprogramările.

Aplicarea pentru viză include câţiva paşi precum plata taxei pentru ambasadă, realizarea unor fotografii şi completarea unor documente, la care vă asistă cei de la agenţie. În privinţa fotografiilor, menţionaţi că sunt pentru viza SUA şi rugaţi-i pe cei de la atelierul foto să vă dea poza şi în format digital, pentru că veţi avea nevoie de ea. Mai puteţi citi despre paşii de aplicare pentru viză aici.

Viza SUA

Buuun… să trecem la partea „fierbinte” în care vorbim despre drumul la Bucureşti şi experienţa propriu-zisă de la ambasadă. În privinţa drumului aveţi mai multe variante, cea mai comună fiind trenul. Nu uitaţi să vă ridicaţi cupoanele de tren pentru studenţi, pentru că vă scutesc de nişte bani daţi aiurea. Dacă reuşiţi să vă găsiţi şi un tovarăş de călătorie – cu atât mai bine.

Noi ne-am rezervat o noapte de cazare la Hello Hotel de lângă gară, pentru că am spus că nu vreau să merg la ambasadă aşa direct, după o noapte petrecută pe tren.

În dimineaţa înfăţişării la ambasadă ne-am pregătit să plecăm din timp şi am luat un taxi până la ambasadă, ca să fim scutiţi de surprize gen întârzieri cauzate de mijloacele de transport în comun. Am ajuns la ambasadă cu vreo oră înainte, chiar o oră şi jumătate. Era deja o coadă măricică de studenţi pe lângă ambasadă, iar un funcţionar a venit să strige numele tuturor celor programaţi. Surpriza a fost că ne-am trezit strigaţi mult mai devreme decât eram programaţi, probabil din cauza neprezentării altora dinaintea noastră. Aşa că nu pot decât să vă recomand să ajungeţi înaintea orei la care aţi fost programaţi.

După ce ne-am auzit numele, ne-am dus la o altă coadă, chiar în faţa intrării în ambasadă. Odată ajunşi în interior, ne-au fost controlate bagajele. Apoi am ajuns, încet-încet, la ghişeele unde se desfăşoară tot procesul. Întâi am fost la o doamnă care ne-a luat amprentele şi care era foarte drăguţă, tipic americană, apoi am trecut la cei care dau viza (sau nu dau, după caz).

Cele mai multe nelămuriri pe care le-am auzit de la cei care urmează să meargă la ambasadă pentru viză sunt „ce te întreabă?”. Depinde de la un om la altul, dar în general nu aveţi de ce să vă faceţi griji sau să fiţi stresaţi. Vă pot întreba unde mergeţi, ce veţi lucra, de ce vreţi să mergeţi acolo, dacă aveţi rude prin State, ce studiaţi în momentul de faţă etc. Ideea e să vorbiţi în engleză, clar, pe un ton pozitiv şi prietenos. Fiţi pregătiţi să auziţi salutul lor specific „Hy, how are you?” şi să răspundeţi fără a spune că sunteţi obosiţi sau stresaţi, chiar dacă aşa e 🙂 Puteţi să vă aşteptaţi să şi povestească puţin cu voi. Mie îmi povestea domnul la care am fost despre Ocean City, unde i-am spus că urmează să merg, după ce i-am spus eu că auzisem că sunt mulţi studenţi acolo. De asemenea, m-a complimentat pentru notele de la facultate (lucru la care nu mă aşteptam), aşa că discuţia a fost chiar lejeră.

După o discuţie care nu a durat mai mult de 5-7 minute, am obţinut mult visata viză (mai exact, un cartonaş cu un număr, pentru că viza propriu-zisă ajunge mai târziu la agenţia de W&T, cu tot cu paşaport şi alte câteva documente) şi am răsuflat uşurată. Recunosc că am avut mari emoţii şi că mă gândeam, la fel ca mulţi alţii care aplică prima oară pentru viză, că, vai, ce fac dacă nu obţin viza. Degeaba îmi spusese toată lumea care a mai fost la ambasadă că e lejer, că pot să stau liniştită, că nu am de ce să mă stresez. Până nu m-am văzut cu viza luată, nu am vrut să cred pe nimeni.

Dacă veţi face la fel ca mine, atunci ştiu că veţi avea emoţii, chiar dacă vă spun să staţi liniştiţi pentru că sunt şanse foooarte mici să nu luaţi viza dacă sunteţi persoane „normale”, nu aveţi restanţe la facultate şi legaţi totuşi câteva cuvinte în engleză. Încercaţi să vă păstraţi calmul şi să rămâneţi cu un tonus pozitiv.

Ah… şi un sfat: nu postaţi poze cu viza pe Facebook sau în alte medii online, după ce o obţineţi, chiar dacă tentaţia este mare. Iar dacă ţineţi morţiş să o faceţi, nu lăsaţi să se vadă datele personale. E mai safe aşa. 🙂

Sursă poză

Clujul in aprilie

Întrerupem seria de articole despre Work&Travel cu un post mai „light”, ca pentru sărbători 🙂 Vreau să vă povestesc şi să vă arăt cum a fost la Cluj.

De curând, la sfârşitul lui aprilie, am  fost plecată la Cluj, într-o excursie de weekend prelungit. Mi se pare un oraş foarte frumos, unde ai ce să vezi şi ce să faci – nu doar în oraş, ci şi în împrejurimi. Trebuie să recunosc că prin Cluj sunt şi nişte oameni dragi mie, probabil de aceea tot revin. Dar chiar şi dacă nu aveţi cunoştinţe pe acolo, cred că v-ar plăcea oraşul. De data aceasta, noi ne-am plimbat pe la Castelul Banffy din comuna Bonţida, de lângă Cluj, am fost la Salina de la Turda, pe care au amenajat-o foarte frumos şi care este chiar spectaculoasă, şi ne-am plimbat prin încântătoarea Grădină Botanică. Rezultatul vizitei îl puteţi vedea mai jos.

P.S. Dacă aveţi nevoie de cazare, vă recomand o pensiune care nouă ne place foarte mult. Boutique Voyage se află pe un deluşor deasupra Clujului, de unde aveţi o privelişte magnifică. Este linişte în jur, dar în 10 minute poţi fi în zonele animate din oraş. Camerele sunt superbe, iar condiţiile superioare. În plus, vara puteţi să faceţi şi baie la piscina pensiunii.

Castelul Banffy Cluj

Turn Castelul Banffy

Salina Turda

Interior Salina Turda

Lac Salina Turda

Statuie-Gradina Botanica Cluj

Ratusca-Gradina Botanica Cluj

Bebe-Gradina Botanica Cluj

Statuie&narcise Gradina Botanica Cluj

Lalele Gradina Botanica Cluj

Work & Travel USA: Pregatiri generale

DocumentsDupă ce aţi trecut de faza cu luarea deciziei de a pleca, alegerea agenţiei de Work&Travel şi înscrierea în program, urmează nişte pregătiri generale. În primul rând trebuie să „keep in touch” cu reprezentantul agenţiei, pentru a vedea ce acte trebuie completate şi cât de repede. E important să duceţi cât mai repede toate documentele de care e nevoie, pentru că e o grămadă de hârţogărie care poate întârzia procesul dacă nu e făcută din timp. Andrei, contactul nostru de la Work Profiler ne suna întotdeauna când era nevoie să aducem vreo copie după un document, să completăm vreun formular sau să aducem un avans pentru program.

Un alt lucru ce trebuie făcut cu timp este programarea pentru viză la Ambasada SUA. Când spun asta, mă refer la faptul că trebuie să vă gândiţi cam în ce interval aţi putea, ca să nu fiţi programaţi, de exemplu, în ziua în care se mărită cea mai bună prietenă sau în care trebuie să vă duceţi căţelul la operaţie 🙂 Programarea tuturor studenţilor pentru viză este destul de greu de realizat, în aşa fel încât toată lumea să fie mulţumită. Astfel, cu cât daţi mai repede de ştire când nu puteţi să mergeţi, respectiv când aţi putea, cu atât mai probabil este să fiţi mulţumiţi de rezultat. Noi am fost destul de pretenţioşi; am spus că nu putem decât în nu ştiu ce interval din luna mai şi că vrem neapărat să fim programaţi în aceeaşi zi la ambasadă, ca să plecăm împreună la Bucureşti. Mai multe despre cum a fost la ambasadă vă povestesc în post-ul următor.

Vă recomand să vă gândiţi şi cum veţi face cu examenele dinAppointment Book Calendar and Pen sesiune. Interesaţi-vă exact când pică sesiunea la voi şi vedeţi cât de mult se suprapune cu perioada în care vreţi să plecaţi. Dacă aveţi nişte profesori înţelegători, încercaţi să vorbiţi cu ei şi să vedeţi dacă nu puteţi da examenele mai devreme, eventual cu alţi ani de studiu sau împreună cu alţi studenţi care vor să plece. Au mai fost studenţi care n-au vrut să se complice cu dat examene mai devreme sau care nu au reuşit să înduplece profesorii şi au rămas cu restanţe. Nu e capăt de ţară, dar e păcat, după părerea mea. În principiu se pot găsi soluţii.

airplane ticketsUltimul lucru de care vă vorbesc (scriu) azi este biletul de avion. Aici aveţi două posibilităţi – fie îl cumpăraţi pe cont propriu (aruncaţi o privire la esky.ro, au nişte oferte foarte bune), fie îl luaţi de la agenţia de W&T. A doua variantă vă oferă câteva avantaje cum ar fi garanţia banilor înapoi dacă nu luaţi viza sau o schimbare gratuită a datei de întoarcere. Noi am avut noroc să nu trebuiască să ne primim banii de avion înapoi, dar am folosit acea schimbare a datei de întoarcere. De fapt, cred că sunt destul de slabe şansele să te întorci exact când ai prevăzut, pentru că atunci când eşti în State te gândeşti că parcă ai mai sta o zi, două, ca să vizitezi încă ceva. Ca şi punct de decolare puteţi alege Budapesta sau Bucureşti. Dacă sunteţi din vestul ţării, merită să vă luaţi zborul din Budapesta. Până acolo puteţi ajunge ori cu ajutorul unui prieten sau unui membru de familie, ori prin intermediul unui serviciu de transport la aeroport. Noi am mers prin agenţia Recreation şi a fost foarte comod. Ne-a luat din faţa casei şi ne-a dus până la terminalul de unde urma să decolăm. Ca şi costuri, ţin minte că am plătit vreo 120 de lei de persoană, parcă.

Data viitoare vă povestesc mai multe despre cum e cu viza şi cu vizita la Ambasada SUA de la Bucureşti.

Surse imagini: 1, 2 & 3

Work and Travel USA: Sfaturi pentru inceput

Începem seria (probabil lungă) de articole despre Work & Travel cu unul mai general în care aş vrea să vă dau câteva sfaturi de început.

don't let dreams be dreamsNu ştiu cum e la voi sau dacă sunteţi în situaţia asta, dar eu mi-am luat destul de mult timp de gândire până să zic „Gata. plec!”. Primele „flirturi” cu programul W&T au apărut când eram în anul I de facultate, iar mama nici nu voia să audă că pleacă puiul ei aşa departe (sunt copil singur la părinţi, se înţelege) 🙂 Colegi mai mari ai prietenului meu fuseseră deja plecaţi şi se întorseseră mega-entuziasmaţi. Cu fiecare poveste pe care o auzeam de la ei, îmi doream şi eu tot mai mult să plec. Aşa că în anul al II-lea de facultate m-am tot interesat despre program, am strâns informaţii şi păreri de la alţii şi am dus un adevărat „război” de convingere cu ai mei. Culmea a fost că bunica, deşi cea mai în vârstă şi cu o vagă frică de o distanţă aşa mare, a fost total de acord cu iniţiativa mea de a pleca şi de a vedea locuri noi.

Dacă ar fi să ştii din start tot ce ştii după ce te întorci, cu siguranţă că ai face câteva lucruri altfel. Noi am aşteptat foarte mult (foarte – adică până prin martie-aprilie) până să ne alegem un job, iar la momentul când ne-am trezit noi nu prea mai erau job-uri. De ce am aşteptat atât? Am stat după un coleg de-al prietenului meu, care trebuia să ne facă rost de câte un contract de muncă de la angajatorul la care lucrase şi el, pentru a plăti mai puţin pentru program. Angajatorul respectiv a răspuns foarte greu la mesaje, iar atunci când a răspuns a zis că nu mai are nevoie de alţi oameni. Aşa că ne-am dus repede-repejor la agenţie ca să ne înscriem şi să avem suficient timp să ne găsim un job pe placul nostru şi să completăm toate actele.

Ca şi agenţie i-am ales pe cei de la Work Profiler, după ce vizitasem let's do thisalte 4-5 agenţii de Work&Travel şi auzisem că nu mai sunt prea multe job-uri disponibile. Ideea era că noi voiam să şi plecăm ca şi cuplu, să găsim de lucru în acelaşi loc, să fie cazarea cât mai faină şi să nimerim la ocean, preferabil în Ocean City. N-am vrut să îl ascultăm pe Andrei, tipul de la firma de W&T, când ne-a spus că în Ocean City nu e prea fain şi că mai bine am merge altundeva cu job-uri de chelneri, cu care cică se câştigă foarte bine. Ne-am speriat când am văzut plăţi de 2, 3 sau 4 dolari pe oră, la care urmau să se adauge bacşişuri. După cum spuneam, până nu vezi pe pielea ta, nu-ţi vine să crezi.

Andrei a avut muuuultă răbdare cu noi, ne-a ajutat cu toate actele şi formalităţile, s-a străduit să ne găsească un job în mult-visatul O(cean)C(ity) şi mi-a răspuns la toate întrebările mai mult sau mai puţin stresante – gen „sunt vietăţi veninoase pe acolo” etc. Vă recomand cu căldură această agenţie, pentru că mie mi-a plăcut tare mult de ei. Sunt micuţi, se ocupă ca lumea de tine, au tarife ceva mai mici decât mai marii industriei şi, în plus, organizează o mega-excursie la sfârşit de sezon în State, despre care o să vă povestesc mai încolo.

Cred că am spus suficient pentru acest episod, aşa că să tragem concluziile sau să formulăm sfaturile:

  • informaţi-vă de peste tot de unde puteţi despre program, despre agenţia pe care o alegeţi, despre locul în care mergeţi; uitaţi-vă pe Internet, pe Facebook, pe forumuri, pe Google Earth etc.
  • nu vă cramponaţi să mergeţi în Ocean City – e vânat de toţi studenţii, e foarte cald vara şi nu e aşa fain pe cât aţi crede
  • nu fugiţi de locurile care nu sunt la ocean
  • nu fugiţi de job-urile de chelner – în mod normal se câştigă cel mai bine cu un job (sau chiar două) de chelner
  • cred că e mai bine să evitaţi să mergeţi să lucraţi într-un oraş mare gen New York, Chicago LA sau altele. Costurile voastre de cazare, mâncare şi transport vor fi foarte mari. Oamenii sunt în general destul de grăbiţi în oraşe ca acestea, iar turiştii merg în staţiuni în care se pot relaxa mai mult. Ştiu mai multe cazuri de studenţi care nu au câştigat deloc bine în New York.
  • dacă aveţi părinţi care se opun plecării voastre, strângeţi cât mai multe „mărturii” de la cunoştinţe care au fost deja – la mine aşa a funcţionat. Fiţi fermi pe poziţii dacă ştiţi că vă doriţi într-adevăr să plecaţi!
  • dacă nu aveţi bani pentru program şi pentru biletul de avion, încercaţi să împrumutaţi de la părinţi, de la familie, dacă se poate; dacă nu, puteţi recurge şi la creditul special de la BRD, deşi ar trebui să ştiţi că veţi da înapoi cu vreo 300 de dolari mai mult şi veţi fi puţin presaţi de gândul „vai, ce se întâmplă dacă nu fac suficienţi bani şi n-o să pot plăti datoria?”.

Cam atât pentru început. În post-urile următoare vorbim despre viză, despre pregătiri şi despre bagaje 🙂

Surse imagini: Facebook Work Profiler