Work & Travel USA: Job-urile din OC

După ce am luat o scurtă pauză de la istorisirile din timpul şi din jurul programului Work & Travel, aş vrea să revin şi să vă povestesc cum a fost cu job-urile în Ocean City, Maryland.

Plecaserăm de aici, prietenul meu şi cu mine, cu una bucată job la o prăvălie de închiriat biciclete şi alte minuni cu roţi. V-am povestit deja cam ce presupunea job-ul: despachetat garajul cu biciclete, buggy-uri şi diferite accesorii, plasarea şi aranjarea lor pe boardwalk, curăţarea lor, întâmpinarea clienţilor, servirea lor şi alergatul de colo-colo în acest scop, iar în final împachetarea întregii prăvălii. Toate acestea într-un ritm alert, într-o căldură pronunţată şi un soare dogoritor. Partea bună este însă că ne-am bronzat, ne-am călit şi ne-am menţinut în formă. În plus, lucrând direct pe boardwalk aveam o privelişte frumoasă asupra plajei şi a oceanului. Am văzut câte un răsărit unic în fiecare dimineaţă, răsărit care era acompaniat uneori de delfini ce săreau în ocean. Iar alteori de diverşi „seniors” (adolescenţi) care se trezeau pe la 5-6 dimineaţa din beţie pe plajă.

boardwalk sunrise ocean city         Ocean city boardwalk

Primul job, cu toate plusurile şi minusurile lui, era part-time, şi anume de la 5 la 11 dimineaţa. Asta însemna că ne mai rămânea o zi întreagă pentru un al doilea job. Simplu de zis, greu de găsit într-un Ocean City foarte plin cu studenţi veniţi la muncă înaintea noastră. Noi am ajuns în State prin 20 şi ceva iunie, moment în care job-urile erau deja cam toate ocupate. Am început căutarea unui al doilea job la scurt timp după ce l-am luat în primire pe primul, dar nu am reuşit să găsesc un al doilea job timp de 3 săptămâni. Căutarea aceasta a unui job trebuie făcută temeinic şi insistent. Intram în fiecare magazin/restaurant/hotel şi întrebam dacă nu au vreun loc de muncă liber. Am completat, cred, vreo 15-20 de application forms, în urma cărora nu am primit nici un răspuns. Până la urmă am ajuns din întâmplare la Hooters, unde aplicasem deja şi unde mă duceam cu o colegă de la primul job, care fusese sunată de cei de la restaurant, dar nu putea să accepte job-ul din cauza programului.

Înfiinţându-mă aşa hotărâtă la ei, cei de la Hooters mi-au spus că dacă îmi cumpăr/îmi alcătuiesc uniforma (pantaloni scurţi bej, tricou inscripţionat, ciorapi groşi de culoarea pielii, jambiere albe şi adidaşi cu un anumit model), atunci mă angajează imediat ca hostess. M-am bucurat nespus de mult, deşi bucuria mi-a trecut destul de repede. Munca depusă ca hostess nu era deloc rentabilă şi fair, dacă te uitai la volumul/efortul de muncă versus salariul primit pentru asta. Alergam în fiecare zi vreo 8 ore, întâmpinam clienţi şi îi aşezam la mese, curăţam mese cărăm tăvi gigantice cu mâncare şi ajutam chelneriţele, toate acestea îmbrăcată fiind cu ciorapi groşi, jambiere şi părul despletit. Iar în timp ce chelneriţele făceau bacşişuri foarte mari, noi primeam aproape plata minimă pe oră pentru statul Maryland şi nu vedeam nici un cent de la chelneriţe pentru ajutorul dat lor (asta din cauza politicii restaurantului). Aşa că sfatul meu este să nu cumva să vă angajaţi acolo dacă nu vreţi să munciţi mult pentru bani foarte puţini şi să aveţi certitudinea că nu aveţi şanse să ajungeţi chelneriţe din cauză că nu sunteţi vorbitoare native de engleză şi aţi rupe „tradiţia Hooters”. Despre restaurant în sine pot spune că mâncarea este destul de proastă (nu ştiu dacă v-aţi imaginat vreodată că puteţi mânca şi castraveţi muraţi pane!), cu toate acestea lumea este înnebunită după brandul Hooters şi stă la coadă chiar mai mult de o oră pentru a prinde o masă liberă.

Ocean city boardwalk people          Ocean city boardwalk entrance

Timp de 3 săptămâni am rezistat cumva la Hooters, apoi am reuşit să schimb o literă şi să mă angajaez pe post de chelneriţă la Hoopers (Crab House). Aici s-a adeverit şi ce se spunea despre job-urile de chelneri: că se câştigă foarte bine din bacşişuri. Chiar dacă nici aici nu a fost uşor, pot să spun că mi-a plăcut job-ul. Lucram mult cu clienţii şi am avut parte de experienţe plăcute cu ei. Evident că toţi întrebau de unde sunt, iar când auzeau răspunsul fie ziceau „Da, da, ştim – Dracula, Transilvania”, fie zâmbeau politicos şi-mi dădeam seama că habar n-au ce-i aia România. Totuşi, majoritatea ştiau măcar de Dracula. În rest, job-ul de chelneriţă cerea muuultă alergătură prin tot restaurantul. Servirea şi perindarea clienţilor pe la mese se face într-un ritm mult mai alert decât în România sau chiar în Europa, cel puţin din câte am văzut eu. Trebuie să ţii pasul cu acest ritm, dar să şi rămâi extrem de friendly cu clienţii, fiind un cu totul alt stil de servire şi comunicare cu clienţii în State. Dacă reuşeşti să faci acest lucru într-un mod măcar decent, sunt destul de mici şansele să nu primeşti un bacşiş măcar acceptabil, dacă nu generos. Pe lângă beneficiile deja enumerate, munca la un astfel de restaurant îţi permite să mai faci ceva economii la mâncare: oricum ţi se ia o taxă mică de „nipping” (ciugulit) pe oră, aşa că poţi mânca liniştit câte ceva la restaurant. Seara, când se face curăţenie şi rămâne mâncare, poţi lua câte ceva acasă, scâpând astfel de o parte din costurile cu mâncarea.

Hoopers panorama Ocean City

Prietenul meu a lucrat la început pe lângă casa şefului nostru (pe post de al doilea job), apoi ca bus-boy la Hoopers. Acolo trebuia să debaraseze mesele şi câştiga foarte bine, întrucât lua un procent fix din bacşişul făcut de chelneri în ziua respectivă.

În concluzie: aspiraţi să fiţi chelneri/bus-boys, dar aveţi grijă unde vă angajaţi: să fiţi trataţi corect, chiar dacă nu sunteţi americani, şi să câştigaţi decent în raport cu munca depusă.

Anunțuri

Work & Travel USA: Viaţa în OC – Acomodarea

Iată-ne ajunşi în Ocean City, Maryland. Prima noapte a fost extrem de ciudată. Am ajuns în mijlocul nopţii, rupţi de somn, şi am făcut cunoştinţă, dacă pot să spun aşa, cu viitorul nostru şef, cel la care urma să şi locuim. Nu am văzut mai nimic din casa în care urma să locuim, decât uşoare urme de sufragerie şi bucătărie în drumul spre camera noastră, totul scăldat în întuneric (poate că mi s-a părut mai întuneric din cauză că ochii mei refuzau să se deschidă prea tare).

Prima impresie a camerei a fost plăcută, chiar dacă a durat doar câteva minute, exact cât a durat să ne aruncăm bagajele într-un colţ şi să ne punem să dormim (una peste alta, chiar am avut noroc cu cazarea – asta pot să o spun acum, după ce am văzut în ce condiţii proaste stăteau alţi studenţi şi, mai ales, că plăteau la fel ca noi pentru ceva mult mai prost). Nu mai ţin minte cât de bine am dormit sau când ne-am trezit, dar ştiu că era ciudat din cauza diferenţei de fus orar, şi anume 7 ore înainte faţă de ora de acasă, din România.

Our room

Până să ne dezmeticim noi din somn a doua zi dimineaţa, în noua casă, a şi venit şeful meu de la lucru şi s-a oferit să ne ducă la cumpărături, să ne luăm şi noi câte ceva de mâncare. În acea dimineaţă ne-am uitat prin frigider, neavând nimic de mâncare, şi tot ce am putut găsi a fost un fel de şuncă de o consistenţă de-a dreptul dubioasă, ceva caşcaval, ketchup şi o pâine dulce. Am înghiţit cu greu aceste „specialităţi” şi am ajuns la concluzia că se impuneau nişte cumpărături.

Casa şefului nostru se afla în West Ocean City, o zonă non-turistică, mai liniştită şi mai „verde” decât Ocean City propriu-zis, cel unde stăteau cam toţi ceilalţi studenţi şi cel unde erau şi job-urile. De „acasă” şi până la prăvălia de închiriat biciclete a şefului meu, care a fost primul nostru loc de muncă, erau cam 5 km. Până la supermarket – cel mai apropiat magazin – şi la mall (amândouă în acelaşi loc) erau vreo 3 km. Deci nu prea era chip de mers pe jos. De aceea am şi primit câte o bicicletă împrumut de la şeful nostru, bicicletă care a constituit mijlocul nostru de transport pentru următoarele 3 luni. Şi care a contribuit, desigur, la faptul că am fost printre singurii studenţi care nu s-au îngrăşat pe perioada petrecută în State 🙂

Greg's House         Greg's Kitchen

Revenind la cumpărături: după cum spuneam, ne-a dus şeful cu maşina la supermarket şi ne-a lăsat acolo, spunându-ne să îl sunăm când vrem să vină după noi. Aflaţi la supermarket, am făcut una din cele mai mari prostii: ne-am aruncat să cumpărăm tot ceea ce credeam noi că ar fi necesar, fără a şti că există un card de fidelitate care oferea maaari reduceri. Ne-am trezit că lăsăm 150 de dolari la casă, fără să ne fi luat ceva specialităţi. Doar legume, fructe, pâine, lapte, ouă şi altele de acest gen. Atunci am început să realizăm că mâncarea este scumpă. Mai ales pâinea care te costă cam 4 dolari, dacă nu vrei cumperi o pâine toast dulce, cu care nu ne-am putut obişnui nicicum.

Am încercat să găsim un telefon public, dar fără succes. Am reuşit totuşi să sunăm acasă la şeful meu, doar că nu era nici urmă de el, iar cum nu avea telefon mobil, n-aveam cum să-l rugăm să vină după noi. Aşadar, iată-ne în faţa supermarket-ului cu cele 10 plase în braţe, plase care valorau 150 de dolari şi pe care nu mă vedeam ducându-le, pe jos, acasă. Cum am tot stat în faţa magazinului, probabil paznicului i se făcuse milă văzându-ne feţele de câini plouaţi, aşa că a rugat ceva cunoştinţă să ne ducă ea cu truck-ul ei acasă (cred că 80% din americani au un truck ca maşină). Şi aşa ne-am urcat noi cu un străin complet în maşină, străin care nu avea nici o obligaţie faţă de noi, dar care ne-a dus până în faţa casei şi nu a avut nici o pretenţie de la noi.

A doua zi dimineaţa urma să începem munca la bike-shop (adică la prăvălia de închiriat biciclete). Când ne-am trezit la 4 dimineaţa, ora la care urma să ne trezim tot restul verii, pentru a lucra de la ora 5, am crezut că îmi dă cineva în cap. Nici nu eram în stare să îmi coordonez mişcările. Dacă în acea primă dimineaţă ne-am pus să ne facem o omletă pentru micul-dejun, în timp ce Greg, şeful, râdea de noi mormăind ceva gen „las’ că vă trece în curând faza cu luatul micului dejun”, după câteva zile am renunţat într-adevăr la astfel de porniri şi am trecut la a pune micul-dejun la pachet, sub forma unui sandwich. Vreau să mulţumesc pe această cale prietenului meu, care a făcut toată vara sandwich-uri, trezindu-se în fiecare dimineaţă mai devreme, în timp ce eu mă luptam de zor cu ceasul deşteptător. M-a salvat, astfel, fie de la o foame sigură, fie de la o grămadă de bani cheltuiţi pe mâncarea de pe boardwalk 😉

Când am ajuns la shop-ul de închiriat biciclete şi am văzut ce trebuia să facem, am crezut, din nou, că îmi dă cineva în cap. Da’ tare, nu oricum. Toate bicicletele şi celelalte vehicule cu roţi erau burduşite într-un garaj, la modul că nu mai aveai loc să arunci un ac. La 5 dimineaţa începea „despachetarea” garajului. Începeam prin a scoate primele vehicule pe roţi, un fel de căruţe de 2, respectiv 4 persoane, cu banchete, copertină şi pedale. Fiecare „căruţă” trebuia dusă de jur împrejurul garajului şi împinsă în sus, pe rampă, până pe boardwalk. Căruţele de 2 persoane cădeau în sarcina mea şi a unei colege, cele de 4 în sarcina bărbaţilor. Nu vreţi să ştiţi cum era să împingi ditamai vehiculul în sus, pe rampă, ţinând cu o mână de spatele căruţei şi cu cealaltă de volan, în timp ce te strecurai pe rampa îngustă. Am „făcut muşchi” probabil la toate grupele posibile de muşchi, încă din acea primă zi. Apoi a trebuit să mă obişnuiesc să împing câte 2 biciclete odată, pe acelaşi traseu cu rampa. E de prisos să vă spun cum deviau de la traseu, cum intrau în balustradă, cum se încălecau sau cum mă poticneam cu tot cu ele.

Ocean City Boardwalk         Atlantic Bike Co.

Ca să vă faceţi o idee despre cum a fost munca pentru noi, cel puţin până ne-am obişnuit, pot să vă spun că eu mă puneam seara în pat şi nu puteam să adorm de durere de muşchi, cu toate că muream de somn. Prietenul meu visa biciclete în camera noastră, se scula pe jumătate din pat şi bâjbâia cu mâinile prin întuneric, încercând să le apuce ca să le aranjeze. Vă daţi seama că nu-i prea ieşea…

Ca să fie tacâmul complet, soarele şi căldura ne-au cam dat de furcă. Ne-am obişnuit greu cu temperaturile grele şi cu umezeala care era acolo, direct pe boardwalk. Stăteam în soare dogoritor de la 7 până la 11 dimineaţa şi începuserăm să susţinem din greu producţia de apă plată a Americii. Am început să ne prăjim de la soare, evident – cu un bronz tractorist, iar eu făcusem chiar şi o alergie pe gât, tot de la soare (aşa-mi trebuia dacă am venit din România albă ca brânza).

Dar oricât de dificil ar suna toate acestea, nu vă speriaţi. It’s getting better. O să ajungem şi acolo 🙂