Work & Travel USA: Partea de travel (I)

A trecut ceva timp de când am început o serie de postări despre experienţa mea cu Work & Travel din 2011. De fapt, a trecut ceva vreme de când nu am mai scris pe blog. Adevărul e că-i greu să lucrezi, să faci un master, să fii fotograf  (amator, deocamdată) şi să mai faci alte câteva chestii pe lângă, toate în acelaşi timp. Şi uite aşa, blogul, sărăcul, rămâne puţin în urmă.

Să revenim la Work & Travel. Am hotărât iniţial să încep să scriu despre acest subiect, pentru că mă întreba foarte multă lume cum a fost. La toţi le povesteam acelaşi lucru – a fost şi greu, a fost şi frumos, iar pe scurt a fost o experienţă pe care aş recomanda-o oricui, măcar aşa să vadă cum e viaţa cu Work & Travel. Nu ştiu cât aţi citit din ce am scris pe tema asta, dar până acum v-am împărtăşit:

Eu zic că e timpul să trecem la partea în care vă povestesc cum a fost cu travel-ul din Work & Travel, aşa cum am promis mai demult. Să o luăm aşa: după trei luni în care am muncit cum, unde şi cât am putut, după ce am savurat oceanul, plaja şi (mai mult sau mai puţin) soarele din OC, după ce am fost evacuaţi timp de un weekend din cauza uraganului Irene (de care am scăpat fără nicio problemă), am zis că e timpul pentru o vacanţă. Vorba aia – nu ştii niciodată când mai ajungi în America, aşa că de ce să nu profiţi când eşti acolo?!

Deşi am cam oscilat iniţial în privinţa ei, sfârşitul verii în SUA ne-a adus o excursie ce zic eu că a meritat fiecare cent. Gabi de la Work Profiler organizează (sau cel puţin organiza) un Coast-to-Coast Trip de 17 zile (!!!) pentru studenţii veniţi în State (şi nu neapărat cei veniţi prin Work Profiler). În excursia asta plecai de pe Coasta de Est, mergeai cu un van până pe cea de Vest şi înapoi, oprindu-te la New York.

În afară de excursia asta de la o coastă la cealaltă şi înapoi, am mai făcut încă 2 excursii prin centrele de studenţi din OC: prima, de două zile, la New York, iar a doua, de o zi, la Washington DC. Dacă excursia cea mare a fost la finalul sezonului, după ce am plecat din OC, cele două au fost printre job-uri, aşa cum s-a putut, undeva mai către finalul verii. Nu mai ştiu să vă spun cât a costat fiecare, dar oricum nu ştiu cât de relevant ar fi, având în vedere că au fost acum trei ani. Ce pot să vă spun însă este că au fost foarte faine amândouă şi mă bucur că le-am făcut, deşi mi-ar fi plăcut să dureze fiecare câte o săptămână 🙂

Până să mă apuc să vă povestesc cum a fost în Coast to Coast Trip, o sa vă arăt câteva poze din excursia la Washington DC, unde am stat doar o zi, în care am încercat să vedem cât mai multe.

The White House

Washington Monument

Smithsonian Natural Science Museum

 

Smithsonian Air Space Museum

US Capitol

US Capitol visitors

US Memorials

Cam atât cu Washington-ul – Casa Albă, Smithsonian Museums, US Capitol, Lincoln Memorial, Washington Monument şi alte monumente. În postările viitoare vă povestesc despre excursia Coast to Coast. Staţi pe aproape 🙂

 

Anunțuri

Work & Travel USA: Cum am ajuns în OC

După îndelungi pregătiri, planuri şi emoţii, a sosit (mai repede decât aş fi tins să cred) clipa în care urma să plecăm în State, pentru a petrece o vară despre care se spunea că va fi de neuitat.

Mi-am pus valiza gigantică în hol, lângă uşă, alături de bagajul de mână şi de alte câteva mărunţişuri, toate pregătite de plecare, şi am aşteptat să vină cei de la Recreation cu microbuzul după noi, pentru a ne duce până la aeroportul din Budapesta. Lucrul acesta s-a întâmplat undeva în jurul orei 1 noaptea. Ora de plecare este stabilită de cei de la firmă în aşa fel, încât cei ce urmează să aibă primul zbor să aibă suficient timp pentru check-in. Cum noi aveam primul zbor dintre cei din grupul cu care am plecat, ora a fost stabilită în funcţie de noi. De altfel, ăsta a fost un avantaj pentru noi, deoarece nu a trebuit să pierdem nu ştiu câte ore prin aeroport, în aşteptarea zborului.

Ne-a luat ceva timp până să ne orientăm şi să ne dăm seama cum procedăm cu check-in-ul, pentru că era devreme (vreo 5-6 dimineaţa), nu era nici un ghişeu deschis şi cam totul era scris în maghiară. Într-un final am reuşit să ne „check-in-uim” la un calculator din acela pus acolo special pentru aşa ceva.

Zborul până la Amsterdam, unde aveam prima escală, a durat puţin (în comparaţie cu ce avea să urmeze). Aşa de puţin, încât nici nu îmi mai amintesc mare lucru despre el. Ajunşi în Amsterdam, am făcut ochii mari când am văzut dimensiunea aeroportului. Aveam ceva timp până la zborul spre New York, aşa că am rătăcit puţin prin duty-free-uri, căscând ochii pe la tot felul de lucruri tentante. În timp ce ne rugam ca bagajul de cală să îşi găsească drumul spre avionul bun şi să nu ajungă pe undeva prin Islanda, ne-am îndreptat spre poarta de check-in. Aeroportul este suficient de mare, încât să existe benzi rulante orizontale, cu ajutorul cărora să te poţi deplasa mai repede.

Amsterdam Airport1        Amsterdam Airport2

Apropo de bagaj: atunci când zborul are o escală, călătorul nu are, teoretic, grija bagajului. Cei de la companiile aeriene se ocupă de luarea bagajului din avionul A şi transportarea+încărcarea sa în avionul B. Dar tocmai de aceea se mai poate întâmpla să se rătăcească bagajul şi să nu ajungă odată cu tine la destinaţie. Din această cauză, noi ne-am pus uşoare urme de haine de schimb şi în bagajul de mână, gândindu-ne să avem măcar ce să punem pe noi dacă nu ne primim bagajul imediat. Nu ştiu cât de des (sau dacă) apare problema asta la zborurile către Statele Unite. Din fericire, noi nu am păţit-o şi nici nu am auzit pe nimeni în jurul meu să o păţească, dar o măsură de siguranţă nu strică 🙂

Amsterdam Airport3

Tot la capitolul apropo: în avion destul de răcoros. Deşi am plecat în rochie, am profitat de faptul că aveam nişte blugi şi adidaşi în bagajul de mână şi m-am schimbat, ca să nu îngheţ de frig.

Să revenim la zbor. Am trecut prin punctele de control, unde trebuie să menţionez că eşti controlat destul de riguros, mai ales că America are un istoric nefericit la capitolul avioane. Tocmai de aceea eu am şi fost puţin paranoia, uitându-mă mereu în jur după feţe suspecte (chiar nu e necesar să faceţi ca mine).

Zborul de la Amsterdam la New York a durat 8 ore. Chiar dacă nu prinsesem loc lângă prietenul meu, am aranjat să stau lângă el, ca să treacă timpul mai repede. Zborul nu a mai părut aşa de lung când am descoperit că aveam câte un mini-display la scaune, pe care puteam alege să ne uităm la filme, să ne jucăm jocuri sau să ascultăm muzică. Stewardesele veneau pe la noi la intervale care, după părerea mea, erau destul de scurte şi aduceau ceva de mâncare sau ne întrebau dacă mai dorim ceva de băut. Mi se părea că ne-au întrebat atât de des ce mai dorim să bem, încât mă aşteptam să primesc nota de plată la sfârşit. Mâncarea primită în avion a fost suficientă şi chiar foarte bună. În timpul zborului nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afara unor mici turbulenţe care ne-au prins cu paharele cu lichid în mână, pahare pe care a trebuit să le îndepărtăm puţin de noi, ca să nu facem duş.

JFK Airport1

Cu ochii pe display-ul din avion, care anunţa cât mai avem până la New York, iată că am şi aterizat pe aeroportul JFK. Ne-am recuperat bagajele care au ajuns cu bine şi nu s-au rătăcit şi am început să ne uităm încotro să o luăm, pentru că şi JFK-ul e un aeroport maaare cu multe terminale. Aici e o poveste lungă cu cel care trebuia să ne ia de la aeroport. Aveam un număr de România, la care am sunat să vedem unde trebuie să aşteptăm. Doar că la numărul acela răspundeau mai mulţi de la firmă (era o linie comună – dacă nu răspundea unul, o făcea celălalt). Pe scurt, nu reuşeam să dăm de cine trebuie, mergeam de la un terminal la altul şi habar n-aveam când sau de către cine o să fim luaţi. Într-un final, după vreo 2 ore de aşteptare, am văzut un tip care părea să caute ceva/pe cineva şi ne-am dat seama că that’s our guy. Doar că tipul mai avea de luat şi alţi studenţi, aşa că am mai stat câteva ore până ne-am adunat toţi.

JFK Airport2

Ca să vă faceţi o idee, am aterizat pe la ora 2 (la prânz) la New York şi am ajuns pe la 12 noaptea în Ocean City. Am bâjbâit până să găsim casa gazdei, pentru că era în zona non-turistică a staţiunii, pe care nici şoferul n-o prea cunoştea. Când am găsit în sfârşit casa, l-am sculat pe viitorul nostru şef din somn. El ne-a indicat camera noastră între 2 căscaturi, iar noi ne-am aruncat în pat, rupţi de somn şi de oboseală după drum şi după schimbarea de fus orar, ca să dormim până nu mai avem somn.