Work & Travel USA: Job-urile din OC

După ce am luat o scurtă pauză de la istorisirile din timpul şi din jurul programului Work & Travel, aş vrea să revin şi să vă povestesc cum a fost cu job-urile în Ocean City, Maryland.

Plecaserăm de aici, prietenul meu şi cu mine, cu una bucată job la o prăvălie de închiriat biciclete şi alte minuni cu roţi. V-am povestit deja cam ce presupunea job-ul: despachetat garajul cu biciclete, buggy-uri şi diferite accesorii, plasarea şi aranjarea lor pe boardwalk, curăţarea lor, întâmpinarea clienţilor, servirea lor şi alergatul de colo-colo în acest scop, iar în final împachetarea întregii prăvălii. Toate acestea într-un ritm alert, într-o căldură pronunţată şi un soare dogoritor. Partea bună este însă că ne-am bronzat, ne-am călit şi ne-am menţinut în formă. În plus, lucrând direct pe boardwalk aveam o privelişte frumoasă asupra plajei şi a oceanului. Am văzut câte un răsărit unic în fiecare dimineaţă, răsărit care era acompaniat uneori de delfini ce săreau în ocean. Iar alteori de diverşi „seniors” (adolescenţi) care se trezeau pe la 5-6 dimineaţa din beţie pe plajă.

boardwalk sunrise ocean city         Ocean city boardwalk

Primul job, cu toate plusurile şi minusurile lui, era part-time, şi anume de la 5 la 11 dimineaţa. Asta însemna că ne mai rămânea o zi întreagă pentru un al doilea job. Simplu de zis, greu de găsit într-un Ocean City foarte plin cu studenţi veniţi la muncă înaintea noastră. Noi am ajuns în State prin 20 şi ceva iunie, moment în care job-urile erau deja cam toate ocupate. Am început căutarea unui al doilea job la scurt timp după ce l-am luat în primire pe primul, dar nu am reuşit să găsesc un al doilea job timp de 3 săptămâni. Căutarea aceasta a unui job trebuie făcută temeinic şi insistent. Intram în fiecare magazin/restaurant/hotel şi întrebam dacă nu au vreun loc de muncă liber. Am completat, cred, vreo 15-20 de application forms, în urma cărora nu am primit nici un răspuns. Până la urmă am ajuns din întâmplare la Hooters, unde aplicasem deja şi unde mă duceam cu o colegă de la primul job, care fusese sunată de cei de la restaurant, dar nu putea să accepte job-ul din cauza programului.

Înfiinţându-mă aşa hotărâtă la ei, cei de la Hooters mi-au spus că dacă îmi cumpăr/îmi alcătuiesc uniforma (pantaloni scurţi bej, tricou inscripţionat, ciorapi groşi de culoarea pielii, jambiere albe şi adidaşi cu un anumit model), atunci mă angajează imediat ca hostess. M-am bucurat nespus de mult, deşi bucuria mi-a trecut destul de repede. Munca depusă ca hostess nu era deloc rentabilă şi fair, dacă te uitai la volumul/efortul de muncă versus salariul primit pentru asta. Alergam în fiecare zi vreo 8 ore, întâmpinam clienţi şi îi aşezam la mese, curăţam mese cărăm tăvi gigantice cu mâncare şi ajutam chelneriţele, toate acestea îmbrăcată fiind cu ciorapi groşi, jambiere şi părul despletit. Iar în timp ce chelneriţele făceau bacşişuri foarte mari, noi primeam aproape plata minimă pe oră pentru statul Maryland şi nu vedeam nici un cent de la chelneriţe pentru ajutorul dat lor (asta din cauza politicii restaurantului). Aşa că sfatul meu este să nu cumva să vă angajaţi acolo dacă nu vreţi să munciţi mult pentru bani foarte puţini şi să aveţi certitudinea că nu aveţi şanse să ajungeţi chelneriţe din cauză că nu sunteţi vorbitoare native de engleză şi aţi rupe „tradiţia Hooters”. Despre restaurant în sine pot spune că mâncarea este destul de proastă (nu ştiu dacă v-aţi imaginat vreodată că puteţi mânca şi castraveţi muraţi pane!), cu toate acestea lumea este înnebunită după brandul Hooters şi stă la coadă chiar mai mult de o oră pentru a prinde o masă liberă.

Ocean city boardwalk people          Ocean city boardwalk entrance

Timp de 3 săptămâni am rezistat cumva la Hooters, apoi am reuşit să schimb o literă şi să mă angajaez pe post de chelneriţă la Hoopers (Crab House). Aici s-a adeverit şi ce se spunea despre job-urile de chelneri: că se câştigă foarte bine din bacşişuri. Chiar dacă nici aici nu a fost uşor, pot să spun că mi-a plăcut job-ul. Lucram mult cu clienţii şi am avut parte de experienţe plăcute cu ei. Evident că toţi întrebau de unde sunt, iar când auzeau răspunsul fie ziceau „Da, da, ştim – Dracula, Transilvania”, fie zâmbeau politicos şi-mi dădeam seama că habar n-au ce-i aia România. Totuşi, majoritatea ştiau măcar de Dracula. În rest, job-ul de chelneriţă cerea muuultă alergătură prin tot restaurantul. Servirea şi perindarea clienţilor pe la mese se face într-un ritm mult mai alert decât în România sau chiar în Europa, cel puţin din câte am văzut eu. Trebuie să ţii pasul cu acest ritm, dar să şi rămâi extrem de friendly cu clienţii, fiind un cu totul alt stil de servire şi comunicare cu clienţii în State. Dacă reuşeşti să faci acest lucru într-un mod măcar decent, sunt destul de mici şansele să nu primeşti un bacşiş măcar acceptabil, dacă nu generos. Pe lângă beneficiile deja enumerate, munca la un astfel de restaurant îţi permite să mai faci ceva economii la mâncare: oricum ţi se ia o taxă mică de „nipping” (ciugulit) pe oră, aşa că poţi mânca liniştit câte ceva la restaurant. Seara, când se face curăţenie şi rămâne mâncare, poţi lua câte ceva acasă, scâpând astfel de o parte din costurile cu mâncarea.

Hoopers panorama Ocean City

Prietenul meu a lucrat la început pe lângă casa şefului nostru (pe post de al doilea job), apoi ca bus-boy la Hoopers. Acolo trebuia să debaraseze mesele şi câştiga foarte bine, întrucât lua un procent fix din bacşişul făcut de chelneri în ziua respectivă.

În concluzie: aspiraţi să fiţi chelneri/bus-boys, dar aveţi grijă unde vă angajaţi: să fiţi trataţi corect, chiar dacă nu sunteţi americani, şi să câştigaţi decent în raport cu munca depusă.

Work & Travel USA: Viaţa în OC – Acomodarea

Iată-ne ajunşi în Ocean City, Maryland. Prima noapte a fost extrem de ciudată. Am ajuns în mijlocul nopţii, rupţi de somn, şi am făcut cunoştinţă, dacă pot să spun aşa, cu viitorul nostru şef, cel la care urma să şi locuim. Nu am văzut mai nimic din casa în care urma să locuim, decât uşoare urme de sufragerie şi bucătărie în drumul spre camera noastră, totul scăldat în întuneric (poate că mi s-a părut mai întuneric din cauză că ochii mei refuzau să se deschidă prea tare).

Prima impresie a camerei a fost plăcută, chiar dacă a durat doar câteva minute, exact cât a durat să ne aruncăm bagajele într-un colţ şi să ne punem să dormim (una peste alta, chiar am avut noroc cu cazarea – asta pot să o spun acum, după ce am văzut în ce condiţii proaste stăteau alţi studenţi şi, mai ales, că plăteau la fel ca noi pentru ceva mult mai prost). Nu mai ţin minte cât de bine am dormit sau când ne-am trezit, dar ştiu că era ciudat din cauza diferenţei de fus orar, şi anume 7 ore înainte faţă de ora de acasă, din România.

Our room

Până să ne dezmeticim noi din somn a doua zi dimineaţa, în noua casă, a şi venit şeful meu de la lucru şi s-a oferit să ne ducă la cumpărături, să ne luăm şi noi câte ceva de mâncare. În acea dimineaţă ne-am uitat prin frigider, neavând nimic de mâncare, şi tot ce am putut găsi a fost un fel de şuncă de o consistenţă de-a dreptul dubioasă, ceva caşcaval, ketchup şi o pâine dulce. Am înghiţit cu greu aceste „specialităţi” şi am ajuns la concluzia că se impuneau nişte cumpărături.

Casa şefului nostru se afla în West Ocean City, o zonă non-turistică, mai liniştită şi mai „verde” decât Ocean City propriu-zis, cel unde stăteau cam toţi ceilalţi studenţi şi cel unde erau şi job-urile. De „acasă” şi până la prăvălia de închiriat biciclete a şefului meu, care a fost primul nostru loc de muncă, erau cam 5 km. Până la supermarket – cel mai apropiat magazin – şi la mall (amândouă în acelaşi loc) erau vreo 3 km. Deci nu prea era chip de mers pe jos. De aceea am şi primit câte o bicicletă împrumut de la şeful nostru, bicicletă care a constituit mijlocul nostru de transport pentru următoarele 3 luni. Şi care a contribuit, desigur, la faptul că am fost printre singurii studenţi care nu s-au îngrăşat pe perioada petrecută în State 🙂

Greg's House         Greg's Kitchen

Revenind la cumpărături: după cum spuneam, ne-a dus şeful cu maşina la supermarket şi ne-a lăsat acolo, spunându-ne să îl sunăm când vrem să vină după noi. Aflaţi la supermarket, am făcut una din cele mai mari prostii: ne-am aruncat să cumpărăm tot ceea ce credeam noi că ar fi necesar, fără a şti că există un card de fidelitate care oferea maaari reduceri. Ne-am trezit că lăsăm 150 de dolari la casă, fără să ne fi luat ceva specialităţi. Doar legume, fructe, pâine, lapte, ouă şi altele de acest gen. Atunci am început să realizăm că mâncarea este scumpă. Mai ales pâinea care te costă cam 4 dolari, dacă nu vrei cumperi o pâine toast dulce, cu care nu ne-am putut obişnui nicicum.

Am încercat să găsim un telefon public, dar fără succes. Am reuşit totuşi să sunăm acasă la şeful meu, doar că nu era nici urmă de el, iar cum nu avea telefon mobil, n-aveam cum să-l rugăm să vină după noi. Aşadar, iată-ne în faţa supermarket-ului cu cele 10 plase în braţe, plase care valorau 150 de dolari şi pe care nu mă vedeam ducându-le, pe jos, acasă. Cum am tot stat în faţa magazinului, probabil paznicului i se făcuse milă văzându-ne feţele de câini plouaţi, aşa că a rugat ceva cunoştinţă să ne ducă ea cu truck-ul ei acasă (cred că 80% din americani au un truck ca maşină). Şi aşa ne-am urcat noi cu un străin complet în maşină, străin care nu avea nici o obligaţie faţă de noi, dar care ne-a dus până în faţa casei şi nu a avut nici o pretenţie de la noi.

A doua zi dimineaţa urma să începem munca la bike-shop (adică la prăvălia de închiriat biciclete). Când ne-am trezit la 4 dimineaţa, ora la care urma să ne trezim tot restul verii, pentru a lucra de la ora 5, am crezut că îmi dă cineva în cap. Nici nu eram în stare să îmi coordonez mişcările. Dacă în acea primă dimineaţă ne-am pus să ne facem o omletă pentru micul-dejun, în timp ce Greg, şeful, râdea de noi mormăind ceva gen „las’ că vă trece în curând faza cu luatul micului dejun”, după câteva zile am renunţat într-adevăr la astfel de porniri şi am trecut la a pune micul-dejun la pachet, sub forma unui sandwich. Vreau să mulţumesc pe această cale prietenului meu, care a făcut toată vara sandwich-uri, trezindu-se în fiecare dimineaţă mai devreme, în timp ce eu mă luptam de zor cu ceasul deşteptător. M-a salvat, astfel, fie de la o foame sigură, fie de la o grămadă de bani cheltuiţi pe mâncarea de pe boardwalk 😉

Când am ajuns la shop-ul de închiriat biciclete şi am văzut ce trebuia să facem, am crezut, din nou, că îmi dă cineva în cap. Da’ tare, nu oricum. Toate bicicletele şi celelalte vehicule cu roţi erau burduşite într-un garaj, la modul că nu mai aveai loc să arunci un ac. La 5 dimineaţa începea „despachetarea” garajului. Începeam prin a scoate primele vehicule pe roţi, un fel de căruţe de 2, respectiv 4 persoane, cu banchete, copertină şi pedale. Fiecare „căruţă” trebuia dusă de jur împrejurul garajului şi împinsă în sus, pe rampă, până pe boardwalk. Căruţele de 2 persoane cădeau în sarcina mea şi a unei colege, cele de 4 în sarcina bărbaţilor. Nu vreţi să ştiţi cum era să împingi ditamai vehiculul în sus, pe rampă, ţinând cu o mână de spatele căruţei şi cu cealaltă de volan, în timp ce te strecurai pe rampa îngustă. Am „făcut muşchi” probabil la toate grupele posibile de muşchi, încă din acea primă zi. Apoi a trebuit să mă obişnuiesc să împing câte 2 biciclete odată, pe acelaşi traseu cu rampa. E de prisos să vă spun cum deviau de la traseu, cum intrau în balustradă, cum se încălecau sau cum mă poticneam cu tot cu ele.

Ocean City Boardwalk         Atlantic Bike Co.

Ca să vă faceţi o idee despre cum a fost munca pentru noi, cel puţin până ne-am obişnuit, pot să vă spun că eu mă puneam seara în pat şi nu puteam să adorm de durere de muşchi, cu toate că muream de somn. Prietenul meu visa biciclete în camera noastră, se scula pe jumătate din pat şi bâjbâia cu mâinile prin întuneric, încercând să le apuce ca să le aranjeze. Vă daţi seama că nu-i prea ieşea…

Ca să fie tacâmul complet, soarele şi căldura ne-au cam dat de furcă. Ne-am obişnuit greu cu temperaturile grele şi cu umezeala care era acolo, direct pe boardwalk. Stăteam în soare dogoritor de la 7 până la 11 dimineaţa şi începuserăm să susţinem din greu producţia de apă plată a Americii. Am început să ne prăjim de la soare, evident – cu un bronz tractorist, iar eu făcusem chiar şi o alergie pe gât, tot de la soare (aşa-mi trebuia dacă am venit din România albă ca brânza).

Dar oricât de dificil ar suna toate acestea, nu vă speriaţi. It’s getting better. O să ajungem şi acolo 🙂

Work & Travel USA: Cum am ajuns în OC

După îndelungi pregătiri, planuri şi emoţii, a sosit (mai repede decât aş fi tins să cred) clipa în care urma să plecăm în State, pentru a petrece o vară despre care se spunea că va fi de neuitat.

Mi-am pus valiza gigantică în hol, lângă uşă, alături de bagajul de mână şi de alte câteva mărunţişuri, toate pregătite de plecare, şi am aşteptat să vină cei de la Recreation cu microbuzul după noi, pentru a ne duce până la aeroportul din Budapesta. Lucrul acesta s-a întâmplat undeva în jurul orei 1 noaptea. Ora de plecare este stabilită de cei de la firmă în aşa fel, încât cei ce urmează să aibă primul zbor să aibă suficient timp pentru check-in. Cum noi aveam primul zbor dintre cei din grupul cu care am plecat, ora a fost stabilită în funcţie de noi. De altfel, ăsta a fost un avantaj pentru noi, deoarece nu a trebuit să pierdem nu ştiu câte ore prin aeroport, în aşteptarea zborului.

Ne-a luat ceva timp până să ne orientăm şi să ne dăm seama cum procedăm cu check-in-ul, pentru că era devreme (vreo 5-6 dimineaţa), nu era nici un ghişeu deschis şi cam totul era scris în maghiară. Într-un final am reuşit să ne „check-in-uim” la un calculator din acela pus acolo special pentru aşa ceva.

Zborul până la Amsterdam, unde aveam prima escală, a durat puţin (în comparaţie cu ce avea să urmeze). Aşa de puţin, încât nici nu îmi mai amintesc mare lucru despre el. Ajunşi în Amsterdam, am făcut ochii mari când am văzut dimensiunea aeroportului. Aveam ceva timp până la zborul spre New York, aşa că am rătăcit puţin prin duty-free-uri, căscând ochii pe la tot felul de lucruri tentante. În timp ce ne rugam ca bagajul de cală să îşi găsească drumul spre avionul bun şi să nu ajungă pe undeva prin Islanda, ne-am îndreptat spre poarta de check-in. Aeroportul este suficient de mare, încât să existe benzi rulante orizontale, cu ajutorul cărora să te poţi deplasa mai repede.

Amsterdam Airport1        Amsterdam Airport2

Apropo de bagaj: atunci când zborul are o escală, călătorul nu are, teoretic, grija bagajului. Cei de la companiile aeriene se ocupă de luarea bagajului din avionul A şi transportarea+încărcarea sa în avionul B. Dar tocmai de aceea se mai poate întâmpla să se rătăcească bagajul şi să nu ajungă odată cu tine la destinaţie. Din această cauză, noi ne-am pus uşoare urme de haine de schimb şi în bagajul de mână, gândindu-ne să avem măcar ce să punem pe noi dacă nu ne primim bagajul imediat. Nu ştiu cât de des (sau dacă) apare problema asta la zborurile către Statele Unite. Din fericire, noi nu am păţit-o şi nici nu am auzit pe nimeni în jurul meu să o păţească, dar o măsură de siguranţă nu strică 🙂

Amsterdam Airport3

Tot la capitolul apropo: în avion destul de răcoros. Deşi am plecat în rochie, am profitat de faptul că aveam nişte blugi şi adidaşi în bagajul de mână şi m-am schimbat, ca să nu îngheţ de frig.

Să revenim la zbor. Am trecut prin punctele de control, unde trebuie să menţionez că eşti controlat destul de riguros, mai ales că America are un istoric nefericit la capitolul avioane. Tocmai de aceea eu am şi fost puţin paranoia, uitându-mă mereu în jur după feţe suspecte (chiar nu e necesar să faceţi ca mine).

Zborul de la Amsterdam la New York a durat 8 ore. Chiar dacă nu prinsesem loc lângă prietenul meu, am aranjat să stau lângă el, ca să treacă timpul mai repede. Zborul nu a mai părut aşa de lung când am descoperit că aveam câte un mini-display la scaune, pe care puteam alege să ne uităm la filme, să ne jucăm jocuri sau să ascultăm muzică. Stewardesele veneau pe la noi la intervale care, după părerea mea, erau destul de scurte şi aduceau ceva de mâncare sau ne întrebau dacă mai dorim ceva de băut. Mi se părea că ne-au întrebat atât de des ce mai dorim să bem, încât mă aşteptam să primesc nota de plată la sfârşit. Mâncarea primită în avion a fost suficientă şi chiar foarte bună. În timpul zborului nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afara unor mici turbulenţe care ne-au prins cu paharele cu lichid în mână, pahare pe care a trebuit să le îndepărtăm puţin de noi, ca să nu facem duş.

JFK Airport1

Cu ochii pe display-ul din avion, care anunţa cât mai avem până la New York, iată că am şi aterizat pe aeroportul JFK. Ne-am recuperat bagajele care au ajuns cu bine şi nu s-au rătăcit şi am început să ne uităm încotro să o luăm, pentru că şi JFK-ul e un aeroport maaare cu multe terminale. Aici e o poveste lungă cu cel care trebuia să ne ia de la aeroport. Aveam un număr de România, la care am sunat să vedem unde trebuie să aşteptăm. Doar că la numărul acela răspundeau mai mulţi de la firmă (era o linie comună – dacă nu răspundea unul, o făcea celălalt). Pe scurt, nu reuşeam să dăm de cine trebuie, mergeam de la un terminal la altul şi habar n-aveam când sau de către cine o să fim luaţi. Într-un final, după vreo 2 ore de aşteptare, am văzut un tip care părea să caute ceva/pe cineva şi ne-am dat seama că that’s our guy. Doar că tipul mai avea de luat şi alţi studenţi, aşa că am mai stat câteva ore până ne-am adunat toţi.

JFK Airport2

Ca să vă faceţi o idee, am aterizat pe la ora 2 (la prânz) la New York şi am ajuns pe la 12 noaptea în Ocean City. Am bâjbâit până să găsim casa gazdei, pentru că era în zona non-turistică a staţiunii, pe care nici şoferul n-o prea cunoştea. Când am găsit în sfârşit casa, l-am sculat pe viitorul nostru şef din somn. El ne-a indicat camera noastră între 2 căscaturi, iar noi ne-am aruncat în pat, rupţi de somn şi de oboseală după drum şi după schimbarea de fus orar, ca să dormim până nu mai avem somn.

Work and Travel USA – O experienţă personală

Ameeerica… ţara tuturor posibilităţilor – sau cel puţin aşa se spune, nu? Ei, zicala nu e departe de adevăr, iar America poate să ne fie mai aproape decât credem.

Work and Travel USAAcum 2 ani de zile, mai exact acum 2 veri, mi-am luat inima în dinţi şi am zis să văd şi eu ce e cu programul acesta Work and Travel despre care vorbea toată lumea. Împreună cu prietenul meu am trecut prin tot procesul Work and Travel: frământările gen „să plec sau să nu plec?”, informarea, luarea deciziei, înscrierea în program, completarea actelor şi luarea vizei, pregătirile de plecare, şederea acolo – cu aventurile aferente – şi întoarcerea în ţară.

Experienţa noastră a fost una plăcută, până la urmă. A fost şi greu, am avut şi momente în care am spus că îmi fac bagajele şi plec acasă, dar în final nu mi-a părut rău că am plecat cu acest program. Am făcut şi puţin shopping, ca toţi ceilalţi care pleacă în State cu Work and Travel, iar la sfârşitul şederii am savurat din plin partea de travel.

Ce pot să vă spun este că am rămas cu o oarecare nostalgie care apare ori de câte ori mă gândesc la perioada petrecută acolo, când mă întreabă cei din jur cum a fost sau când îi aud pe toţi cei care vor să plece prima sau a ţ-şpea oară în America.

Iar fiindcă m-a întrebat multă lume cum a fost şi fiindcă acum este sezonul pregătirilor pentru acest program, am decis să scriu o serie de articole pe blog despre tot ceea ce a însemnat experienţa Work and Travel pentru mine – atât pregătirile, partea de work, cât şi partea de travel. Sper să vă ajute, dacă sunteţi în căutare de informaţii pe acest subiect, iar dacă nu – sper să savuraţi cele povestite 🙂

Sursa foto: Keep calm